U.E. – în derivă?
Feb 6th, 2010 by admin
Generatorul din umbră al politicii externe americane, Zbignew Brzezinski formula recent o frază antologică: “Supremația Occidentului asupra restului lumii este în plin declin, însă nu pentru că Occidentul îşi pierde valabilitatea, ci pentru că Asia este în ascensiune“. El a sugerat est-europenilor că “...ar trebui să înceteze să se mai comporte ca nişte bebeluşi şi să înceapă să-şi rezolve singuri problemele, în loc să meargă, de fiecare dată. la americani pentru a se plânge de agresivitatea Rusiei“.
Relaţia transatlantică este într-o profundă transformare. Raportul think-tank-ului Consiliului European pentru Afacerile Externe de anul trecut a prezentat modul în care se preconizează derularea relaţiilor transatlantice după etapa Războiul Rece. La finele celui de-Al II-lea Război Mondial, solidaritatea Europei de Vest cu SUA asigura protecţia militară împotriva URSS, care domina jumătatea estică a bătrânului continent. Acum, Europa tinde – dar încă nu reușește – a se exprima cu o singură voce în relaţiile internaţionale. La intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cele 27 de ţări semnatare au îmbrăţişat ideea unui profil colectiv global în relaţiile internaţionale, această delegare a deciziei la nivelul unui înalt funcționar având, la nivel teoretic, conotaţii importante.
Cert este că UE trebuie să devină partenerul ideal pentru SUA, Rusia și China, în asigurarea securităţii globale. Asta chiar dacă preşedintele Obama afirma că „SUA şi China vor fi cele care vor modela secolul 21”. Europa are forța să sprijine prioritățile Washingtonului. Doar Obama declara, la prima sa vizită în Europa: „Vrem aliaţi puternici. Nu vrem să fim patronii Europei. Ne dorim să fim partenerii Europei”.
Acum, participarea UE la rezolvarea celor trei îngrijorări globale, Afganistanul, Rusia şi Orientul Mijlociu, este una pur declarativă. De pildă, în Afganistan, contribuţia întregii Europe nu este pe măsura forţei militare a statelor ce o compun. În relaţia cu Rusia sau China, abordarea nu este unitară. În Orientul Mijlociu, America joacă pe teren, iar Europa dă sfaturi de pe margine!
Începând din 1997, UE şi SUA ţin un summit comun. Anul acesta, Spania, care deţine preşedenţia rotativă a UE a decis ca reuniunea să aibă loc între 24-25 mai a.c., la Madrid. Decizia președintelui Obama de a nu participa la summit i-a luat prin surprindere pe oficialii europeni! Asta deși asistentul secretarului de stat pentru afaceri europene, Philip Gordon a precizat jurnaliştilor ca summitul nu a fost niciodată (!?) pe agenda președintelui. Să nu uităm însă că adoptarea Tratatului de la Lisabona a transformat UE într-un areal simbolic, cu lideri doar formali: preşedintele în funcţie Herman Van Ropuy și președintele Comisei Europene, Jose Manuel Barosso.
Oficiali americani au precizat că liderul de la Casa Albă a considerat summitul de la Praga, din 2009, ca unul lipsit de consistenţă. Charles Grant directorul Centrului de Reformă Europeană, cu sediul la Londra a afirmat că „este o trezire necesară pentru UE”, deoarece europenii „trebuie să realizeze că nimeni nu-i va curta sau va participa la un summit cu ei numai pentru că UE este o idee frumoasă.Trebuie să ai rezultate!”
De altfel, preşedintele Obama declara că: „Atâta vreme cât Europa nu va ajuta America în rezolvarea problemelor de securitate globală, SUA nu va pierde timpul cu discuţii inutile.” Adevărul este că unii aliați europeni nu au sporit numărul militarilor dislocați în Afganistan. Apoi, în relaţia cu Rusia, Europa este mai divizată ca oricând în istorie! În al treilea rând, participarea la soluţionarea crizelor din Orientul Mijlociu s-a redus la un ajutor financiar simbolic. Totuși, preşedintele Obama va participa la summitul NATO de la Lisabona din noiembrie a.c.
Sigur, relaţia transatlantică nu poate fi privită numai prin intermediul NATO sau a aranjamentelor bilaterale, ci trebuie să fie una eficientă, cu o agendă clară şi subiecte-cheie, cu care UE poate fi de acord. Iată un drum dificil de parcurs.