Feed on
Posts
Comments

1832.jpg

Este clar că nimic nu mai este ca înainte de pandemia de Covid-19. Criza ucraineană încheie practic Războiului Rece. În ciuda ecourilor din trecutul ale acestuia, peisajul strategic s-a schimbat. Rusia și China vor o Noua Ordine Mondială. Una probabil condusă de ele!? Când George H.W. Bush a vorbit despre o „Nouă Ordine Mondială” în 1990, el a stabilit parametrii pentru epoca post-Război Rece. America spunea Bush va rămâne fermă în alianțele sale și nu va permite țărilor mai mari să le ”înghită” pur și simplu pe altele mai mici, așa cum încercase Saddam Hussein cu Kuweitul. Fiecare președinte care a urmat și-a adus o contribuție semnificativă la securitatea europeană inclusiv prin lărgirea și consolidarea alianței NATO. America și-a ținut întotdeauna promisiunile iar președintele Biden a readus, deocamdată, liniștea și a coagulat interese comune în tabără europeană după tulburarea determinată de deciziile președintelui Trump. Invazia Rusiei în Ucraina a adus la masa geopolitici globale câștigători și învinși. Continue Reading »

newFile-3.jpg

Un război pe pământ european atenuează decenii de întrebări despre relevanța NATO. Acum Alianța este un instrument cheie al puterii internaționale, dar cu siguranță criza din Ucraina a făcut acest lucru mai clar. Cât privește războiul, reacția Casei Albe referitoare la criza europeană generată de Rusia, a fost clară: „Acest război nu se va încheia ușor sau rapid”, a spus Sullivan, Consilierul de Securitate Națională a lui Joe Biden. „În ultimele luni, Occidentul a fost unit. Președintele Biden călătorește în Europa pentru a ne asigura că rămânem uniți, pentru a ne consolida hotărârea colectivă, pentru a transmite un mesaj puternic că suntem pregătiți și angajați în acest sens atâta timp cât este nevoie” a mai spus el.

Cele trei summituri au fost convocate în urmă doar cu 10 zile de președintele Biden ceea ce-mi spune că a existat o urgență în dezbaterea situației din Europa. Continue Reading »

1440x810_cmsv2_c7d54b08-607d-5b61-a4a8-93ab2b6c0de4-5542132

Trupelor americane le-au luat doar trei săptămâni pentru a ocupa Bagdadul în 2003 și pentru a-l da jos pe Saddam. Operațiunile militare au început pe 20 martie iar pe 1 mai, de la bordul portavionului USS Abraham Lincoln, președintele George Bush a declarat încheierea operațiunilor militare majore. Ce a urmat știm foarte bine: reconstrucția unui Irak în dezordine marcat în special de diviziunile religioase dintre sunniți și șiiții ținute ani de zile sub ”papucul lui Saddam”. Lăsând la o parte lecțiile războiului există una care este extrem de importantă: războiul din Irak a arătat cum costul renunțării unilaterale la canale diplomatice poate fi enorm. De remarcat că a fost pentru prima dată când o coaliție ad-hoc europeană s-a opus unei participări la operațiunile militare de coaliție. Gruparea era formată din Franța, Germania și Rusia adică președintele Jacques René Chirac, Cancelarul Gerhard Fritz Kurt Schröder și Vladimir Putin. A fost prima fisură în alianța transatlantică creată de Putin și de siloviki din jurul său, dovadă și prietenia ulterioară cu cancelarul german. Președintele rus Vladimir Putin a încercat să-l determine pe președintele irakian Saddam Hussein să demisioneze cu doar câteva zile înainte ca Statele Unite să lanseze atacul asupra Bagdadului, conform unei declarații a lui Evgheni Primakov. Primakov, un specialist în Orientul Mijlociu, declara într-un interviu dat Interfax, că a avut o întâlnire secretă cu Saddam la Bagdad cu câteva zile înainte de lansarea războiului pe 20 martie. „I-am spus (Saddam) că trebuie să înțeleagă cât de serioasă este această propunere și cum îi poate schimba viața, dar i-am repetat din nou că acest lucru va fi făcut pentru a ajuta Irakul, țara sa natală”. Primakov a spus că Saddam a ascultat în tăcere propunerea Rusiei, apoi i-a cerut lui Primakov să o repete în prezența viceprim-ministrului irakian Tareq Aziz. După aceea, Saddam „a făcut câteva comentarii care nu au avut nicio legătură cu propunerea noastră”, a spus Primakov. Rusia avea interese majore în Irak iar relația lui Primakov cu Saddam era una veche. Serviciile de informații americane au aflat că Evgheni Primakov (prim ministru atunci), o veche cunoștință a președintelui irakian Saddam Hussein, a acceptat o plată de 800.000 de dolari de la guvernul irakian în 1997, probabil în schimbul unei asistenței tehnologice ruse necesare proiectării/dezvoltării de arme strategice, potrivit unui articol publicat la vremea respectiva de magazinul New Yorker. Sursa descria un transfer bancar monitorizat electronic între Tariq Aziz, viceprim-ministrul Irakului, și Primakov, pe atunci ministru de externe. Serviciile de informații americane au aflat despre schimb în noiembrie 1997 dintr-o interceptare britanică. Ca arabist, diplomat sovietic și fost maestru de spioni, Primakov a petrecut 30 de ani cultivându-l pe Saddam Hussein. Rolul irakian al lui Primakov a început în 1969, când s-a venit la Bagdad, aparent într-o misiune pentru cotidianul comunist Pravda, în realitate pentru a negocia un armistițiu între doi ”clienți sovietici”: un general rebel kurd instruit la Moscova și guvernul irakian, reprezentat de omul său puternic în curs de ascensiune, Saddam Hussein. Continue Reading »

1503.jpg

Războiul din Ucraina nu merge așa cum a fost planificat de Kremlin.  Asta nu înseamnă că ucrainenii câștigă, nici nu înseamnă că înfrângerea Rusiei este inevitabilă. Este însă clar că războiul din Ucraina merge mai rău pentru ruși și mai bine pentru ucraineni. Conform planurilor, presupuse a fi capturate de la ruși, ceea ce se dorea a fi un blitz de 15 zile pentru a prelua controlul Ucrainei s-a transformat într-o serie necoordonată și blocată de pierderi nesustenabile, atât în echipamente, cât și în personal, și într-o strategie fără direcție, fără un final realizabil. Rusia este supărată pe faptul că partenerii și aliații NATO precum SUA, Regatul Unit și alți membrii ai UE trimit sisteme care asigură apărarea antiaeriană (sistem portabil Stinger) ceea ce împiedică cucerirea spațiului aerian al Ucrainei. Drept urmare, Ministerul de Externe al Moscovei pare să fi emis o amenințare cinică la adresa aviației europene joi dimineața, 10 martie: „Facem apel la țările UE și NATO să oprească trimiterea celor mai recente sisteme de arme regimului neviabil de la Kiev pentru a evita orice risc pentru aviația civilă și pentru alte mijloace de transport în Europa și nu numai.” . Războiul lui Putin în Ucraina deja escaladează mai repede decât și-ar fi imaginat majoritatea experților în urmă cu doar două săptămâni. El a încercuit acum marile orașe ucrainene cu armata sa și amenință că le va face ”praf și pulbere” cu arme termobarice (TOS-1A), muniții cu fragmentație și rachete ghidate (PGM) așa cum a făcut în Grozni/Cecenia sau în Alep/Siria. Acest lucru terorizează populația civilă și ar putea demoraliza rezistența ucraineană în devenire. El ar putea escalada conflictul într-o altă regiune, cum ar fi în Balcani, unde conflictele de lungă durată înfloresc permanent și unde Rusia are o rețea extinsă de servicii de informații (spioni). El ar putea stinge luminile într-un oraș important din SUA sau din Europa cu un atac cibernetic. Cel mai înfricoșător este că el a ridicat nivelul de alertă al forțelor nucleare rusești și ar putea lua în considerare introducerea legii marțiale. Există multe scenarii pentru finalizarea acestei crize. Din punctul meu de vedere două sunt semnificative: (1) escaladarea continuă a operațiunilor militare, potențial până la pragul nuclear (lovituri de nivel tactic); (2) o pace amară impusă unei Ucraine înfrânte, care va fi extrem de greu de înghițit pentru Statele Unite și pentru mulți aliați europeni. Opțiunea nucleară, de care se vorbește insistent, în ultimele zile, în cancelariile occidentale, implică utilizarea de către Rusia a unei arme nucleare tactice (o „armă nucleară nestrategică”) împotriva unei ținte militare specifice din Ucraina. O astfel de lovitură ar putea avea un scop militar, cum ar fi distrugerea unui aerodrom sau a unei alte ținte militare, dar ar avea ca scop în principal demonstrarea voinței de a folosi arme nucleare sau „escaladarea pentru de-escaladare” și înfricoșarea  Occidentului pentru a se retrage. Continue Reading »

Acțiunile lui Vladimir Putin au șocat, în ultimele zile, mulți observatori occidentali. Dar mișcările sale poartă toate semnele distinctive ale unuia dintre predecesorii săi: Iosif Stalin. Luna trecută, Duma Rusă a transmis un apel direct către Putin pentru a recunoaște statele separatiste Donețk și Lugansk, controlate de ruși. Președintele rus a spus mai întâi că nu va recunoaște imediat așa-zisele republici. Motivul pentru aceasta a fost că a vrut să pară că, atunci când le-a recunoscut în sfârșit ca republici independente, el a reacționat pur și simplu la presiunea populară dar și la dorința celor mai importanți oameni din structurile serviciilor de informații și a celor militare. În 1922, Stalin a propus pur și simplu ca propriul său guvern să absoarbă guvernele altor cinci republici (Ucraina, Belarus, Azerbaidjan, Armenia, Georgia): ”Dacă prezenta hotărâre va fi confirmată de Comitetul Central al PCR (n.A.G. Partidul Comunist Rus), ea nu va fi făcută publică, ci comunicată Comitetelor Centrale ale Republicilor pentru circulație între organele sovietice, Comitetele Executive Centrale sau Congresele Sovietelor menționatelor Republici înainte de convocarea Congresului rus al Sovietelor, unde va fi declarată dorința acestor republici” a spus Stalin. Cel mai evident caz al acestei remontări staliniste a avut loc în 1939, când cele trei state baltice au cerut în mod liber să adere la Uniunea Sovietică, ceea ce  a făcut ca Stalin să le îndeplinească dorința. Ceea ce a făcut Stalin la începutul anilor 1930 a fost pur și simplu o întoarcere la politica naționalistă internă și cea externă țaristă pre-revoluționară. De exemplu, colonizarea rusă a Siberiei și a Asiei musulmane nu a mai fost condamnată ca expansiune imperialistă, ci a fost celebrată ca introducere a modernizării progresive.

În mod similar, Putin și-a reunit Consiliul de Securitate lunea trecută și l-a întrebat pe fiecare dintre membrii săi dacă sprijină decizia de a recunoaște independența autoproclamatelor republici Donețk și Lugansk. Când i-a venit rândul lui Serghei Narishkin, șeful informațiilor externe, el a confundat scenariul. El sugerează mai întâi ca Occidentului să i se acorde o ultimă șansă de a reveni la acordurile de la Minsk, ceea ce s-ar putea realiza dând Occidentului un ultimatum pe termen scurt. Putin îl întrerupe sec: „Ce înseamnă asta? Sugerați să începem negocierile sau să recunoaștem suveranitatea?” Narishkin începe să se bâlbâie, nu știe ce să spună, mormăie „da”, apoi „nu”, iar fața lui devine albă pentru secunde care par să dureze o eternitate. „Vorbește clar”, intervine Putin. Simțind presiunea, șeful spionajului rus face o întoarcere și face un pas mai departe: spune că sprijină anexarea Donețului și Luganskului la Federația Rusă. Dar el este contrat din nou de Putin: „Nu vorbim despre asta. Vorbim despre recunoașterea sau nu a independenței lor. Da sau nu?” Așa că Narishkin, ”speriat” de situația creată, reia discuția:  da, da, îl susține. „Mulțumesc, poți să te așezi.” Show sau nu?

5184.jpg

Continue Reading »

« Newer Posts - Older Posts »