Impredictibilitatea – esenţa securităţii?
Sep 7th, 2011 by admin
Misiunea navală şi cea aeriană, ale NATO, în Libia, au fost catalogate primele acţiuni în afara zonei de responsabilitate – după implicarea aliaţilor în Afganistan -, de la începutul crizei economice şi întâiul sprijin al Alianţei pentru „Primăvara arabă”.
În această perioadă de criză, când guvernele Europei reduc drastic bugetele apărării şi numărul militarilor dislocaţi în teatre de operaţiuni militare, precum cel din Afganistan, mobilizarea Alianţei a generat Operaţiunea Unified Protector, ale cărei dimensiuni, viteză de desfăşurare şi implicare a forţelor militare a testat capacitatea NATO de acţiune în situaţii relativ imprevizibile.
Afganistanul a fost considerat ca ultimul pretext, de invocare a prevederilor art. 5, din Tratatul de la Washington, în afara Europei, aria de responsabilitate a Alianţei. Acţiunile din Libia au infirmat acest lucru. Pericolul izbucnirii unei crize umanitare, cu repercusiuni deosebite asupra imigraţiei în Europa, a fost invocat pentru ca intervenţia să-şi dovedească utilitatea.
S-a demonstrat că, în absenţa – nota bene, oficială – a forţelor terestre, aviaţia de vânătoare-bombardament, dronele, flota navală, avioanele cisternă sau cele de supraveghere, de tipul Awacs, devin elemente decisive în misiunile curente.
NATO a evoluat în cei peste 60 de ani de existenţă:
- a încheiat lungul război, din Vest, pentru supremaţia Europei,
- a adus SUA în postura de apărător al Europei, după cel de-Al Doilea Război Mondial, contra dominaţiei URSS,
- a reuşit încheierea Războiului Rece, fără desfăşurarea de acţiuni militare, creând condiţiile pentru o Europă lărgită şi democratică.
Implicarea SUA în Libia a fost una de succes, probată de participarea la loviturile aeriene, embargoul economic, îngheţarea conturilor financiare ale dictatorului Gaddafi, angajarea unui dialog cu opoziţia libiană. Aceasta este totuşi o judecată provizorie. Prelungirea stării de război va face ca stabilitatea în Libia să fie greu de atins.
Multilateralismul şi împărţirea atribuţiunilor au fost elementele de bază ale opţiunilor preşedintelui Obama în cazul Libiei. Aici câteva remarci trebuie făcute:
- Libia este al doilea stâlp strategic, din Africa de Nord, pentru europeni, dar de valoare limitată pentru SUA;
- În cele cinci luni de campanie militară, problemele economice ale Statelor Unite s-au acutizat, şomajul a crescut invers proporţional cu interesul opiniei publice americane referitor la Libia;
- Campania aeriană pare a fi fost o soluţie fezabilă diminuării puterii de foc a armatei libiene, datorată și condițiilor geografice propice unei astfel de acțiuni;
- Obama a jucat un rol de sprijin, în eşalonul doi, al aliaţilor europeni, unul asumat, pentru prima oară de un şef de stat american;
Cazul Libiei aminteşte de Kosovo. În Kosovo nu a fost cazul reconcilierii, acesta fiind sub controlul etnicilor albanezi majoritari, iar Serbia aparţinând nativilor săi. În Libia sunt triburi prietene cu cel al lui Gaddafi, care trebuie incluse în ecuaţia politică a viitorului regim. În aceste condiţii, o forţă de păstrare a păcii este bine venită, cu condiţia să includă – pe lângă militari din NATO – şi camarazi din unele ţări arabe.
Acum, Turcia vrea să devină liderul lumii arabe. Şi pentru asta sacrifică relaţia cu Israelul. De asemenea în ecuaţie au rămas – doar teoretic – Rusia şi China.
Rusia a devenit un paria strategic. Moscova a oprit procesul democratic şi a demonstrat excese imperiale în soluţionarea unor probleme de politică externă. Declinul economic şi militar al Rusiei a făcut ca exprimarea ei în relaţiile internaţionale să nu mai fie consistentă.
Peisajul strategic s-a schimbat datorită crizei economice. Preţul la materiile energetice generând creşterea bugetului Rusiei. Recentralizarea puterii la Kremlin, de către premierul Vladimir Putin a readus Federaţia Rusă, de o manieră relativă, pe scena politică internaţională. Ţările din Noua Europă nu văd cu ochi buni readucerea Rusiei la masa tratativelor şi nu vor negocia în genunchi, cu Moscova, precum odinioară, înainte de 1989.
Rolul ONU în Libia a fost important prin Rezoluţiile 1970 şi 1973. Deşi Rusia şi China au avut rezerve în redactarea rezoluţiilor, datorită relaţiilor politice, militare şi economice cu Tripoli, sub presiunea internaţională asupra Consiliului de Securitate al ONU, acestea au cedat.
Consiliul de Securitate al ONU are pe masa de lucru o serie de rezoluţii, la adresa Siriei. Acum, ţările arabe cer Damascului să-şi soluţioneze problemele interne, ca să evite o situaţie precum cea a Libiei.
*
Dar, pentru orice observator lucid este mai mult decât clar că zilele preşedintelui sirian, ca şi a celui din Yemen sunt numărate. Impredictibilitatea, pare a fi fost esenţa securităţii, în anul 2011. Vor aduce alegerile prezidenţiale, de peste Ocean, din 2012 reversul medaliei – predictibilitatea?Nu, pentru că evoluția lumii este impredictibilă. Și apoi complicat de spus acum pentru că un președinte american în funcție pierde greu alegerile (vezi Clinton sau George W Bush). În mod cert conceptul ONU „Resposability to Protect” sau R2P (discutat și adoptat la Summitul G20 din 2005) va fi aplicat Siriei.
P.S. Cititi un articol foarte bun despre 9/11:
Nous sommes tous Americans!
