Alexandru Grumaz

 

 

 

 

In mijlocul schimbărilor istorice din Orientul Mijlociu, relația dintre Turcia și Iran se deteriorează vizibil. Între cele două țări părea că se instalase o pace durabilă. Conflictele din Siria, Irak și Bahrain, cât și decizia Ankarei de a găzdui elemente ale scutului antirachetă al NATO au deteriorat relația dintre cele două state.

Turcia și Iranul luptă pentru hegemonia în Orientul Mijlociu. În Siria, Turcia l-a abandonat pe preşedintele Bashar al-Assad, şi conduce acum eforturile internaţionale de a susţine opoziţia siriană, deși… serviciile secrete fac un joc dublu.

Prin contrast, Iranul rămâne unul dintre puţinii susţinătorii ai regimului Assad, şi continuă să furnizeze arme și militari din Garda Revoluționară/Pasdaran, în sprijinul forţelor de securitate siriene, pentru a strivi cu brutalitate protestele.

Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, de guvernământ, din Turcia, a recalibrat politica sa față de Iran. Siria și Irakul au devenit mărul discordiei și au ascuțit lupta pentru supremație în zonă.

Turcia susţine că dialogul cu Teheranul este deschis și se poartă la nivel guvernamental, dincolo de suspiciunile reciproce, ce au caracterizat relațiile dintre cele două ţări, în ultimele decenii. În schimb, unele declaraţii recente, ale oficialilor turci, sugerează o imagine mult mai complexă.

În februarie, la o întâlnire a liderilor partidului Justiţie şi Dezvoltare, vicepriministrul Bulent Arinc a criticat politica Iranului, de sprijin pentru preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, în ciuda represiunii sângeroase a guvernului sirian, față de proprii cetățeni.

Iată o schimbare de ton importantă, față de 2009, când preşedintele turc Abdullah Gul a fost printre primii liderii mondiali care l-au felicitat pe preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, la realegerea sa.

În 2010, Ankara a votat împotriva sancţiunilor vizând Iranul, în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, răcindu-și relațiile cu Washingtonul.

Presa turcă a taxat dorința Iranului de a exercita hegemonia în regiune şi faptul că a devenit piața principală de armament, de unde Siria se aprovizionează.

Premierul turc, Recep Tayyip Erdogan “se simte personal înșelat de iranieni“, el fiind un politician căruia îi place să câștige, deşi iniţial și-a asumat riscul, în relația cu Teheranul.

După retragerea trupelor americane, de pe teritoriul irakian şi escaladarea tensiunilor sectare, interesele divergente ale Turciei și ale Iranului au ajuns în prim-plan şi în Irak.

Iranul a sprijinit deschis Shi’a Dawa, partidul preşedintelui Nuri Kamal al-Maliki, în 2010, cu ocazia alegerilor parlamentare, în timp ce Turcia a susținut facţiunea sunnită, prin sprijinirea coaliției pan-arabe Iraqqiya, coaliţia liderului irakian Ayad Allawi.

Ankara a încercat să treacă oprească împărțirea Irakului, în timp ce Teheranul a acţionat exact invers.

Turcia şi Iranul au avut interese opuse şi în Bahrain. Teheranul a încercat să influenţeze etnicii siiți, în mişcarea lor de protest față de autorități, iar Ankara a venit în sprijinul mișcării sunnite, monarhice, Al-Khalifa.

Turcia își urmărește propriile interese economice, linia pragmatică, de demarcație, dintre Ankara și Tehran fiind granița virtuală dintre siiți și sunniți.

De-a lungul istoriei, Turcia și Iranul au cultivat  o relație de cooperare. Deşi revoluţia islamică, din 1979, în Iran a schimbat arhitectura regională, în plin Război Rece, Turcia – stat membru al NATO – a fost una din primele țări care au recunoscut regimul de la Teheran și a refuzat să impună sncțiuni sau să sprijine misiunea de salvare a ostaticilor americani din Iran.

Şi în timpul războiului dintre Iran şi Irak, Turcia a menţinut relaţii comerciale cu ambele părţi aflate în conflict.

Mai mult, în 1990, Turcia şi Iranul au semnat un acord în valoare de 24 miliarde dolari, pentru importul de gaze, chiar în momentul în care se acuzau reciproc de sprijinirea organizaţiilor teroriste: Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) în Turcia, şi Mujahadin Al -Khalk în Iran.

Circumspecția dintre cele două ţări are totuși anumite limite.

Teheranul a reacţionat vehement, faţă de Ankara, la amplasarea radarului de avertizare timpurie, din cadrul sistemului de apărare antirachetă al NATO.

Acesta este localizat la Malatya, la aproximativ 640 de kilometri sud-est de Ankara,  e gestionat de angajaţi turci și americani, fiind deja operațional.

Deși generalii iranieni au devenit vocali la amplasarea radarului, tot ei au cerut administrației iraniene să continue discuțiile bilaterale, cu partea turcă, cu privire la programul nuclear.

Schimburile comerciale între cele două state, pe fondul relațiilor politice reduse ca intensitate, par să ofere prea puţin loc pentru cooperare.

 În timp ce schimburile comerciale dintre Turcia şi Iran au evoluat de la 1 miliard $ în 2000, la 16 miliarde de dolari anul trecut, cea mai mare parte constând din importurile turceşti de gaze naturale şi petrol, asociaţii în participaţiune între companiile turceşti şi iraniene, nu au reuşit să se materializeze pe proiecte mari.

Totuşi, nu ne așteptăm la izbucnirea unei confruntări militare între Ankara şi Teheran. Turcia trebuie să-și reseteze relațiile cu Tel Avivul și să fie parte a soluției din Siria și Irak. Provocările din Orientul Mijlociu nu sunt de fapt decât începutul războiului dintre siiți și suniți.

Şiiții din afara Iranului au fost tratați întodeauna ca minoritate.

Intervenția americană în Irak, care a dus la destrămarea regimului lui Saddam, a adus șiiților posibilitatea de a se exprima prin vot, ayatolahul Ali al-Sistani lansând sloganul „un om, un vot“, în urma caruia siiții au ajuns la putere.

Această victorie a trezit ambițiile electorale ale siiților și în țările vecine: în Arabia Saudită, Bahrein sau Liban.

Reacția sunnită a fost imediată: când a început razboiul din Liban, în vara anului trecut, Liga Arabă și în special Arabia Saudită nu s-au raliat Hezbollahului.

Creșterea rolului șiit în zonă este exploatată de Iran, în drumul său spre obținerea hegemoniei regionale.

Dacă până în 2001 Iranul era blocat de un zid sunnit, cu Saddam Hussein în Irak și talibani în Afganistan, războiul a darâmat acest zid, deschizind calea ambițiilor iraniene.

Liderii sunniți din regiune s-au simțit amenințați: regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a avertizat asupra pericolului creării unei „semiluni șiite în regiune“, iar fostul președinte egiptean, Hosni Mubarak, a atras atenția că loialitatea șiiților va fi întotdeauna către Iran, nu către statul arab ai cărui cetățeni sunt.

Iranul, inclusiv prin vocea președintelui Mahmoud Ahmadinejad, a încercat să își atragă însă și sprijinul sunnit, abordând problema palestiniană. Dar, extremiștii sunniți wahabiţi, din al-Qaeda s-au întors împotriva șiiților din Irak.

Am scris de nenumărate ori că Primăvara Arabă va redesena Orientul Mijlociu.

Da, dar aceasta a deschis Cutia Pandorei, de unde războiul religios pornit acum 2000 de ani a ieșit.

Musulmanii sunt divizati în şiiți și sunniți, prin sânge și pentru motive teologice și politice.

Cînd Profetul Mohamed a murit la sfârșitul secolului al VII-lea a lăsat în urma nu doar o religie, ci și un stat islamic în Peninsula Arabă.

Succesiunea a devenit rapid o problemă, teologică și politică. Taberele s-au format rapid, iar asta a dus la schisma din interiorul Islamului.

Cei mai mulți musulmani susțineau că Profetul ar trebui succedat, ca lider religios și politic – calif – de Abu Bakr, unul dintre camarazii cei mai apropiaţi ai lui Mohamed.

Un grup mai puțin numeros considera că adevăratul urmaș al Profetului trebuia sa fie cineva din familia acestuia și l-au sustinut pe Ali, ginerele lui Mohamed.

Musulmanii ce cred în succesiunea lui Abu Bakr sunt suniții, iar cei care cred în succesiunea lui Ali sunt șiiții.

Ce înseamnă o relație tensionată între Teheran și Ankara, pentru comunitatea internațională?

Turcia nu va avea o poziţie agresivă, faţă de Iran, așa cum și-ar dori Occidentul.

Având în vedere legăturile sale economice, geografice și istorice cu Teheranul, Ankara va face diferenţa specifică dintre interesele sale naţionale şi cele ale Washingtonului şi Bruxelesului.

Turcia continuă să beneficieze de umbrela NATO , faţă de un Iran nuclear.

Angajamentul NATO, în apărarea Turciei poartă cu el un set de obligaţii reciproce faţă de interesele Alianței, ce include dislocarea echipamentelor radar pe tărâm turcesc.

 

Tags: Iran, Orientul Mijlociu, siiti, sunniti, Turcia