Europa, Germania și criza
Sep 4th, 2012 by admin
Scriitorul Thomas Mann spunea: Nu o Europă germană ci o Germanie europeană. Ce avem astăzi? O Germanie europeană într-o Europă germană.
La ordinea zilei în Europa: criza euro. De rezolavarea acesteia depinde soarta UE. Franţa şi Germania au creat împreună un grup de lucru consacrat crizei din zona euro. Anunţul a fost făcut de cei doi miniştri de finanțe şi survine la doar câteva zile după o întâlnire la vârf Angela Merkel – François Hollande. Acest grup de lucru bilateral are ca scop să apropie punctele de vedere francez și german pentru ca Parisul și Berlinul să devină stâlpii unei soluții structurale în Europa. În toată această analiză trebuie să ținem cont de faptul că fostul cancelar Kohl a acceptat o uniune monetară fără una fiscală pentru a sluji proiectului de consolidare a reunificării Germaniei. Merkel, care reacționează diferit de predecesorul ei, personifică virtuțile moderne, europene, într-o Germanie nouă, conduce de la Berlin aflându-se sub umbrela celor patru B: Budestagul-camera inferioară a parlamentului de unde provin în marea lor majoritate parlamentarii germani din Parlamentul European, Bundesverfassungsgericht – Curtea Constituțională constituită în 1945 după modelul american pentru a controla comportamentul liderilor germani, Bundesbank-Banca Centrală Germană un actor extrem de influent în societatea germană și Bild- tabloidul cu cea mai mare influență din Germania.
Este cert este că o nouă linie de fractură a apărut în Europa, linie care nu mai divizeză estul de vest, divizează, nordul de sud. Putem compara Europa de azi cu Sfântul Imperiu Roman (Heiliges Römisches Reich)? Da. Europa de astăzi, însă, mai are o șansă numită coagularea elitelor europene, pentru ca această construcție (UE) să fie salvată din ghearele crizei, care riscă să golească de conținut instituțiile existente la Bruxelles. Uniunea realizată în 1990 este incomplectă: fără uniune fiscală, fără uniune bancară (Banca Centrală Europeană nu are pârghiile similare cu cele ale Trezoreriei americane), fără guvernanță economică centrală și fără coordonarea politicilor economice structurale. De aici apare necesitatea revizuirii Tratatului de la Lisabona dacă chiar dorim o Europă federală. Dar să vedem de unde a început totul.
După cel de-al II-lea Război Mondial Europa a început un proces de unificare politică. Proiectul a fost propus de Jean Monnet. Acesta declara în timpul unei reuniuni a Comitetului Național de Eliberare, la 5 august 1943: „Nu va fi pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranității naționale…Țările Europei sunt prea mici să garanteze populației necesarul de prosperitate și dezvoltare socială. Țările europene trebuie să se constituie într-o federație.” În 1949, Monnet a realizat că divergența dintre Franța și Germania pentru controlul rezervelor de cărbune atinsese deja cote alarmante și se creau premizele unei posibile reîntoarceri la ostilități, așa cum s-a întâmplat după primul Război Mondial. În 1945, Monnet a propus un plan de a prelua controlul asupra zonelor carbonifere din Germania și a redirecționa producția de cărbune departe de industria germană. În aceste condiții economia germană se contracta iar economia franceză se ridica deasupra nivelului dinainte de război: era puțin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele. Astfel, singura soluție găsită a fost aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic și economic) într-o comunitate europeană puternic structurată, altfel, însemna a lăsa Germania complet independentă ceea ce era considerată ca o amenințare potențială la adresa păcii. Așa s-a ajuns la conceptul de Comunitate Europeană, concept pregatit de Monnet.
Care era arhitectura acestui edificiu? Concluzia la care s-a ajuns a fost că este iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituțional complet supranațional deoarece exista o rezistență puternică din partea statelor recent ieșite din război. În opinia lui Monnet trebuia ca obiectivele propuse în cadrul cooperării între statele europene sa fie limitate la domenii precise cu impact psihologic și să instituie, în același timp un mecanism de decizie care să primească gradual noi competențe odată cu crearea condițiilor necesare. În secret Monnet a redactat în aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce conținea expunerea de motive și dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate schemele diplomației clasice. Nota rezultată (aleasă dintre cele 9 variante) nu a fost redactată cu ajutorul tradiționalele consultări cu serviciile ministeriale competente. Aceasta a fost prezentată numai lui Robert Schuman care a acceptat-o fără rezerve. Pe 9 mai planul a fost prezentat guvernului francez și în același timp a fost înmânat cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui reacție a fost, de asemenea, entuziastă. Astfel pe 9 mai la ora 16.00 proiectul este făcut public sub numele de Declarația sau Planul Schuman.
Ce prevedea acest document? Plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, independente, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Planul propunea o construcție europenă dar și impunerea principiul supranaționalismului. Metoda comunitară de cooperare acordă prioritate integrării economice în primul rând sectoriale, în detrimentul celei politice. A fost abandonată schema tradițională a cooperării economice între state. A fost propusă o formulă nouă în care statele transferă din competențe proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate supranațională, creată prin voința lor suverană.
În urma acestei declarații, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au răspuns favorabil, și astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Anglia a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate națională.
Proiectul a început să scârțâie în 1990 când liderii de atunci Mitterand și Kohl au trecut în viteză la realizarea unei uniuni monetare. Căderea Zidului Berlinului i-a determinat lui Mitterand un sindrom de frică față de o Germanie revenită la granițele naturale și a cărei putere economică devenea de nesuportat. În aceste condiții a făcut eforturi să-l determine pe Kohl să accepte o uniune economică și monetară. Era evidentă dorința Franței de a controla într-un fel, prin monedă, economia Germaniei. Mitterand a mers atât de departe cu argumentația încât i-a spus lui Genscher, ministru german de externe, că dacă Germania nu acceptă soluția propusă Europa se va întoarce la perioada din 1913. Mitterand a făcut presiuni (cu prilejul unei întâlniri private la Summitul european de la Strasburg) și asupra primului ministru britanic, Margaret Thacher, căreia i-a spus că Anglia se află în situația din1930 cînd nu a reușit să reaționeze împotriva presiunilor exercitate de al Treilea Reich. Doi ani mai târziu la Maastricht a fost consfințită prin tratat zona euro. Kohl a fost un fan al UE și un politician care și-a dorit o Germanie cu mulți prieteni în Europa, astfel, decizia luată la Strasburg a fost, conform declarației sale dată în fața secretarului de stat american James Baker, una împotriva dorinței președintelui Băncii Germane – Bundesbank. În același timp Kohl dorea o zonă euro care să fie urmată de o uniune fiscală și politică care să determine controlulul supra cheltuielilor publice dar și o coordonare a politicilor economice. Dorea Franța așa ceva? În mod sigur nu. Referendumul pentru aprobarea Tratatului de la Masstricht a fost votat în Franța de puțin peste 50% din alegători. Așa că discuția privind o uniune fiscală a rămas undeva în …cui.
În 1990 câteva fapte nu au fost luate în calcul:
(1) O uniune monetară nu poate funcţiona fără o uniune fiscală. Aceasta este o sarcină care poate fi soluţionată practic printr-un set de legi elaborate pas cu pas. Peste 10 ani de existență au atenuat temerile unei disoluții sau apariția unor fracturi în caz de criză;
(2) Nu s-au luat în considerare asimetrile pe care această zonă le va crea între diferitele țări componente. Astfel acum am ajuns la definirea cu exactitate a două mari regiuni cea a țărilor din nordul Europei super dezvoltate și cu o economie competitivă și cea a regiunii de sud cu economii dezvoltate dar necompetitive. Competitivitatea Germania se manifestă inclusiv pe piețele emergente precum China. Și să nu uitm surplusul de 200 miliarde de euro al exporturilor germane echivalează cu deficitul restului de țări care fac parte din zona euro;
(3) Nu s-a ținut cont de “niveleze diferenţele culturale” care influențează o monedă comună;
(4) Nu s-a evaluat reacția unei piețe comune, de asemenea avergură, în fața unei crize financiare și economice globale. Deși Tratatul de la Masstricht nu acceptă conceptul de bailout (împrumut bancar pentru o afacere sau un guvern care are o problemă financiară majoră) bancile au împrumutat Grecia sau Portugalia la nivelul de risc acordat Germaniei sau Olandei pentru un împrumut. Acum trag consecințele.
Europa se află acum prinsă într-un triunghi disfuncțional: politicile naționale, politicile europene și piețele globale. Politicienii europeni și-au pierdut mult timp ca să dezvolte programul ambițios al redactării unei Constituții Europene. Și au reușit acest lucru. O observație merită însă făcută: Constituția SUA veche de peste două sute de ani are 4600 de cuvite spre deosebire de cea europeană semnată la Lisabona care are peste 1200 de pagini. Diferența este că cea europeană nu a reușit să răspundă cerințelor actuale, deși încercă să reglementeze 100% uniunea, pe când cea americană este mai mult decât actuală la 200 de ani de la redactarea ei ea trasând foarte clar direcțiile de urmat ale unei democrații adevărate.
Deși Tratatul de la Lisabona dă puteri sporite Parlamentului European ales, decizia, încă, înseamnă discuții și soluții în spatele ușilor închise la Bruxelles. S-au constituit grupuri europene populare socialiste sau liberale în parlament dar politicile lor sunt tot naționale. Nu s-a reușit cristalizarea unei soluții de politică europeană comună. Parlamentarii europeni sunt poziționați între frica pe care o au în fiecare zi la deschiderea burselor și votanții care i-au ales, membrii de partid sau ziariștii din propria țară. Odată ce sesiunea se încheie, fiecare parlamentar dă buzna la conferința de presă pentru a-și lămurii ziariști din țară că deciziile sunt în favoarea votanților din țara respectivă.
Este o Europă condusă în 23 de limbi!
Inițial Monnet a propus o construcție pas cu pas, prin metode tehnocratice sperând ca acestea să catalizeze forțele politice pentru a realiza o unificare a lor. O singură piață de peste 500 de milioane de consumatori ar fi fost o atracție pentru politicieni și pentru oamenii de afaceri. Dar acum această atracție generează de fapt o Germanie care oferă produse competitive și o Anglie care oferă servicii competitive ambele centrate pe piețele emergente precum China, India sau Brazilia. Singura amenințare la adresa Europei de astăzi este ridicare economică a Chinei, Braziliei Rusiei și Indiei.
Vrea America ca Europa să reușească? Atât timp cât Rusia nu mai este o amenințare și atât timp cât zona euro nu amenință economia americană răspunsul administrației Obama este da. SUA și-a reorientat politica către Asia. Rusia sub Putin a reînceput programul de reînarmarea cu noi rachete balistice, cu noi avioane și submarine, cu noi rachete tactice cu bază de lansare de pe submarine etc. Va pleca oare Putin de la putere după următorii 12 ani? Nu cred. Sub o altă formă Rusia s-a întors în propriul trecut… socialist, împănat cu elemente capitaliste. Rusia dorește locul pe care l-a deținut în timpul Războiului Rece și face tot ce este posibil să și-l recapete fie că trebuie să folosească arma energetică fie că trebuie să instaleze noi echipamente militare pe insulele disputate cu Japonia, fie că trebuie să apere admnistrația de la Damasc, fie că trebuie să facă unele concesii Chinei.
În aceste condiții când America își mută centru de interes în Pacific pacea franco-germană care vine în urma unor mai lungi și dificile dezbateri și reflexii de o parte și de alta a Rhinului este elementul esnțial în menținerea zonei euro. Cancelara Merkel militează pentru un nou tratat european, tratat care ar urma să dea Curții europene de justitie un drept de supraveghere a bugetelor statelor membre dar și un drept de sancționare a celor care încalcă regulile stabilite. Dar pentru a restabili creșterea, Europa are nevoie de o serie de măsuri: (1) reforme structurale în țările care au nevoie de împrumuturi (flexibilizarea pieței de muncă prin reducerea restricțiilor la concediere, oportunităși pentru angajatori, creșterea perioadei de pensionare, ridicarea restricțiilor în domeniul serviciilor),(2) economiile din nordul continentului trebuie să influențeze consumul intern și să mărească inflația, ele trebuie să cumpere mai multe bunuri și servicii din sud și mai puțin din datori acestora (ex:Grecia,Italia sau Spania),(3) UE trebuie să acorde importanța cuvenită programului de stimuli așa cum s-a decis la Summitul UE din iunie 2002 acest fapt însemnând creșterea deficitului cu cel puțin cu 1% din PIB.
Germania este un lider economic incontestabil al Europei pe care țările din UE se bazează. Întrebarea, care însă a început să frământe unele cancelarii, este dacă acestă creștere a Germaniei este sustenabilă? Urmează planul de închidere a centralelor nucleare și de realizarea a unei noi infrastructuri energetice verzi care va costa Germania peste 200 de miliarde de euro și care este inițial văzut ca un proiect ce va crea locuri de muncă nu numai pentru localnici dar și pentru imigranți. Problema este că Germania este înțepenită în legislația din 2009 care nu permite împrumuturile necesare unei astfel de acțiuni. Discuțiile purtate la conferința din domeniul economic, ce s-a desfașurat la Tokio, anul acesta în primăvară, cu participarea a numeroase țări de pe trei continente, s-au concentrat spre strategia Germaniei de a forța țările din Uniunea Europeana să adopte modelul economic german, care însa, conform analiștilor, poate duce la o prabușire a comunității de pe bătrânul continent.
La reuniune s-a auzit de mai multe ori termenul de mercantilism (implică de obicei o protecție a pieței interne și/sau o subvenționare a producatorilor autohtoni) pronunțat în privința Germaniei. Berlinul s-a orientat mult mai mult spre piețele emergente și mai puțin spre piațe din UE precum cea italiana, portugheză sau greacă. Surplusul de cont curent acumulat de Germania s-a făcut prin extinderea exportului, ceea ce a condus implicit la o creștere economică. Trebuie ținut cont de faptul că Germania nu a avut de suferit din cauza unui balon imobiliar sau al creditelor ineficiente și a reusit să-și țină sub control finanțele. Mai importante au fost, însă, exporturile pe care și le-a menținut constante în timp ce alte țări bogate le pierdeau în favoarea Chinei. Firmele germane au beneficiat de mâna de lucru mai ieftină din Europa Centrală și s-a întamplat să producă exact ce avea nevoie China: mașini de lux și utilaje pentru uriașele fabrici chineze.
Reformele lui Gerhard Schroder, predecesorul actualului cancelar Angela Merkel, au facut munca mai atractiva decât ajutoarele sociale și i-au ajutat pe șefii companiilor să renunțe mai ușor la operațiunile neperformante și să se concentreze asupra dezvoltării. Companiile germane au avut rezultate foarte bune când au investit în domenii mai puțin spectaculoase dar profitabile (utilaje pentru tipografii sau mașini de procesat lemnul).
Decizia Germnanie contează mult în Europa. Pacea cu Parisul, de care vorbeam, este esențială pentru UE. La Davos, cancelarul Angela Merkel i-a invitat pe ceilalți lideri europeni să învețe din exemplul țării ei. Urmați exemplul german și totul va fi bine, pare să fie mesajul transmis de ea. Totuși, dacă toată lumea ar urma modelul Germaniei, am ajunge din nou în criză deoarece economia ei este dependentă de cererea din strainatate în timp ce consumul intern este slab.
Și atunci ce este de făcut? O Europă federală, după modelul american, în care deciziile să fie comune și aplicate la fel, fără diferențieri de la țară la alta. Este încă un Vis al unei nopți de vară!
PS : În ciuda eforturilor disperate ale Greciei de a evita intrarea în faliment, companiile americane se pregătesc pentru ceea ce părea cândva de neconceput: o ieşire forţată a statului elen din zona euro, notează The New York Times.
