Alexandru Grumaz

Nu cu mult timp în urmă, Turcia era considerată liderul natural al Orientului Mijlociu, prietenă cu toate regimurile islamiste rezultate din Primăvara Arabă într-o strategie de politică externă denumită zero conflicte cu vecinii. Acum, la granița sa, războiul civil din Siria și, mai nou, gruparea teroristă  Statul Islamic creează o mare instabilitate. Relațiile pe care le au liderii turci cu restul statelor din zonă fac ca țara să fie prinsă în vârtejul problemelor din regiune, de la militantismul islamic la luptele sectare, în loc să fie pivotul de dezvoltare democratică din Orientul Mijlociu. Acum, când Occidentul are mai multă nevoie de Turcia în lupta împotriva terorismului promovat de Statul Islamic, dorința Ankarei de a sprijini acestă luptă este la cote scăzute.

De ce?

Geografic, Turcia se află între două mari conflicte: la nord, criza Ucrainei, şi la sud criza Siriei, ceea ce îi conferă un statut deosebit faţă de toate celelalte state din coaliţia împotriva Statului Islamic. Mai mult, în cazul Turciei, tendinţele expansioniste ale Rusiei și relația Moscovei cu una din puținele țari prietene din Orientul Mijlociu, Siria, o forţează să acţioneze prudent şi să nu ia o decizie fără a analiza toate eventualele scenarii. Deşi Turcia este împotriva regimului al-Assad, nu poate să se angajeze unilateral într-un conflict, fără acordul, măcar tacit, al NATO. Turcia joacă un rol-cheie în negocierile purtate de SUA şi de Occident cu Iranul, prin intermediul unor state islamice. Până acum, Turcia a dat semnale că a depus eforturi diplomatice masive pentru a menţine o relaţie acceptabilă cu Iranul, în ciuda faptului că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) se bucură de sprijin iranian în filialele din Irak şi Siria. O intervenţie brutală a Turciei în Siria ar dezarticula negocierile Occidentului cu Iranul. Relațiile Turciei cu alte puteri regionale, precum Egiptul și Israelul sunt deteriorate, iar în cele două capitale, Cairo și Tel-Aviv, nu există ambasadori turci. Guvernul șiit de la Bagdad este îngrijorat de o posibilă intrare a turcilor în Kurdistanul irakian, în timp ce Arabia Saudită și monarhiile din Golf sunt, la rândul lor, îngrijorate de sprijinul pe care Ankara l-a acordat și-l acordă Fraților Musulmani. Chiar și Qatarul, care a fost un promotor al politicii externe turce, s-a îndepărtat de aceasta, alăturându-se celorlalte state arabe din Golf. Turcia are o serie de motive care stau în spatele neintervenției sale împotriva Statului Islamic.

Care ar fi aceste motive?

În primul rând, noul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, declara într-un discurs la Universitatea Marmara din Istanbul, acum câteva săptămâni: Occidentalii folosesc petrolul din Orientul Mijlociu. Credeți că vin pentru pace cu avioanele și rachetele? Nu, vor petrolul sub umbrela lor. Din 2012, Ankara nu a făcut un secret din faptul că este nemulțumită de modul în care Occidentul a răspuns crizei din Siria. Ankara a oferit ajutor opoziției siriene în lupta sa cu regimul Assad și consideră apariția Statului Islamic ca fiind un simptom al unei boli profunde, localizate în Orientul Mijlociu, și nu o amenițare la adresa sa.

În al doilea rând, Turcia are o legătură relativ complicată cu Occidentul, deși este o țară membră a NATO. După invazia din Cipru, din 1974, SUA a inițiat un embargou asupra vânzărilor de arme către Ankara. În 2003, Parlamentul turc s-a opus utilizării de către forțele americane a bazei militare de la Incirlik pentru a lansa atacuri împotriva regimului lui Saddam Hussein.

În al treilea rând, SUA și Turcia au priorități diferite în ceea ce privește rezolvarea crizei siriene. Turcia dorește eliminarea regimului Assad și, deci, în condițiile actuale, bombardarea instalațiilor militare ale acestuia nu numai cele ale insurgenților islamiști, iar SUA doresc oprirea înaintării organizației Statul Islamic și distrugerea acesteia.

În al patrulea rând, Turcia face cu greu față presiunii refugiaților sirieni, peste 2 milioane, și dorește realizarea pe teritoriul Siriei a unor lagăre care să-i găzduiască pe aceștia. Administrația de la Ankara se opune cu înverșunare existenței acestor lagăre pe teritoriul național.

În al cincilea rând, problema minorității kurde este una delicată, datorită afilierii unităților de protecție Peshmega la PKK, socotită organizație teroristă pe teritoriul Turciei. Reconcilierea pe care kurzii o doresc necesită un mediator, iar aceștia consideră SUA ca interlocutorul ideal între ei și Ankara. Și, astfel, Ankara trece de la obiectivul înlăturării regimului Assad la obiectivul înlăturării Statului Islamic, dar și al păstrării kurzilor în această ecuație, ceea ce ar crea un nou negociator la finalul conflictului sirian.

În al șaselea rând, în urma unor sondaje în cadrul membrilor partidului de guvernământ, 25% și-au exprimat opoziția față de o intervenție împotriva luptătorilor Statului Islamic.

În al șaptelea rând, relația Turciei cu Occidentul este într-o dinamică nouă. Ankara dorește cooperarea cu Vestul, dar numai în termenii ei. În acest nou context, au apărut noi provocări în regiunea Orientului Mijlociu. Încercarea de a ocupa un loc în Consiliul de Securitate a fost un eșec pentru Ankara. În timp ce, în 2008, avea 151 de națiuni alături, Turcia a obținut acum numai 60 de voturi, fiind învinsă de Spania și datorită influențelor diplomatice ale Arabiei Saudite și Egiptului.

În timpul crizei din Siria, nu există indicii că Turcia își schimbă abordarea regională, marca AKP – partidul de guvernământ. Yasin Aktakay, adjunctul președintelui Comitetului pentru relații internaționale al partidului AKP, declara referitor la atacurile adresate administrației de la Ankara cu privire la unele greșeli: Ce fel de greșeală ar trebui să recunoaștem că am făcut? Greșeala de a fi o țară democratică, dacă asta este într-adevăr o greșeală, sau greșeala că Turcia respectă drepturile omului dacă și asta este o greșeală. Nimeni nu poate izola Turcia. Acum însă suntem înconjurați de procese nedemocratice în întreaga regiune și această situație face regiunea foarte periculoasă nu numai pentru Turcia. Uitându-ne la cele întâmplate în Turcia în 2013, demonstrațiile din Parcul Gezi, cenzurarea internetului și asocierea imaginii președintelui Erdogan cu un grup infracțional din preajma președinției, imaginea unei autentice democrații turcești s-a estompat. Abdulkhaleq Abdullah, profesor de stiințe politice la Universitatea Emiratelor Arabe Unite, declara: Turcia a fost un model, dar, la câțiva ani de la Primăvara Arabă, această imagine s-a estompat dramatic. În primul rând, Turcia a trecut de partea Fraților Musulmani. În al doilea rând, Erdogan a acționat împotriva demonstranților și a libertăților acestora. Liberalii lumii arabe nu mai iau Turcia ca model.

Cu toate aceste minusuri, trebuie să nu uităm că Turcia deține a doua armată ca mărime din NATO, iar așezarea țării este una la intersecția marilor drumuri comerciale și energetice, motive care îi dau dreptul de a fi declarată putere strategică. Evoluția contradictorie din ultima decadă a făcut ca Turcia să-și piardă din strălucirea unei economii emergente puternice. În 2009, Ankara a ridicat vizele pentru marea majoritate a cetățenilor țărilor vecine, devenind un hub al călătoriilor și al vacanțelor musulmanilor și nu numai. Tot atunci, venirea triumfală a premierului Erdogan de la summitul de la Davos, din Elveția, unde l-a insultat pe premierul Israelului, a dus la distrugerea relațiilor de securitate cu cea mai importantă putere militară din regiune, Israelul. În 2011, odată cu începerea decăderii regimurilor autoritare din Orient, Turcia a devenit aliatul noilor administrații islamiste. A fost ceva natural, poate și datorită faptului că inclusiv președintele Erdogan a fost odată închis pentru împrăștierea unui poem islamist, iar partidul lui, AKP, a luptat ani de zile împotriva supremației militarilor. Venirea lui Morsi la putere, în Egipt, a dus la certificarea politicii Ankarei față de islamiști. Enhada, partidul de guvernământ în Tunisia, domina noul guvern acum un an. Frații Musulmani făceau progrese în Yemen și Libia, dar și în Siria. Părea că Orientul Mijlociu nu va mai fi la fel niciodată. Ankara începea o nouă politică, aceea a comunicării cu strada (musulmanii din Orient) peste liderii influenți ai lumii arabe. După căderea lui Morsi, Ankara a refuzat să-l recunoască pe noul președinte al Egiptului, generalul Abdel Fattah Al Sisi, și astfel Turcia a rămas fără al doilea pivot de securitate reprezentat de Cairo.Și în Tunisia s-au produs schimbări semnificative: partidul Enhada a pierdut alegerile. Cred că politicienii de la conducerea Turciei nu au descifrat dinamica sistemului statelor arabe după Primăvara Arabă. Deși Turcia a evaluat căderea regimului Bashar al-Assad, încă de la începutul izbucnirii revoltelor, în 2010, s-a arătat dezamăgită de evoluția evenimentelor și a modului în care aliații și partenerii lor occidentali și arabi au răspuns acestei crize. Acum, nu numai Assad este în pericol, dar și Turcia este în pericol. Modul în care Turcia a răspuns provocărilor de la graniță a reinstaurat puterea militarilor și a adus, în ciuda opiniilor contrare, procesul de pace cu kurzii în pragul colapsului. La începutul lui octombrie Parlamentul turc a admis ca trupele proprii să treacă granița în Siria, decizie interpretată ca o intrare a Turciei în conflictul cu Siria împotriva Statului Islamic, grupul terorist care a măturat militar Siria și Irakul. Nicidecum. În preambulul autorizării folosirii trupelor turce în Siria, nu se menționa Statul Islamic, în schimb se menționa Partidul Muncitorilor din Kurdistan, inamicul Ankarei din 1984. Președintele Erdogan a apărat documentul, declarând că Statul Islamic sau PKK sunt, de fapt, același lucru.  În concluzie, putem afirma că există două viziuni asupra acestei delăsări, după cum o numesc etnicii kurzi. Pe de o parte, Turcia nu ar vrea să intervină, are alte probleme la care să se gândească, iar Statul Islamic o poate ajuta în mod indirect să le rezolve. Pe de altă parte, Turcia nu ar putea să intervină, din motive geopolitice şi economice. Teama de expansionismul rusesc şi o eventuală luptă pe două flancuri ar prăbuşi statul turc, chiar dacă acesta ar primi ajutor de la NATO sau Statele Unite. Singurul mod, din punctul meu de vedere, prin care Turcia s-ar înrola în armata anti-Statul Islamic şi ar participa în mod activ la planurile de combatere a terorismului reprezentat de aceştia ar fi dacă ar avea asigurări că va fi lovită prin spate de Rusia. Renunţarea la un program de upgradare a flotei turce denotă, în primul rând, frica de o eventuală sancţiune rusească. Vasele NATO, staţionate în Marea Neagră, nu oferă încredere liderilor turci că NATO ar interveni în cazul în care statul turc ar fi victima unei agresiuni. Spirala neîncrederii este mult prea mare în zona Mării Negre. Orice scânteie poate transforma acest loc într-un spaţiu de război.

Siria a devenit piatra unghiulară a relației Turciei cu Rusia și Iranul. Divergențele între Turcia și Rusia au crescut, în ciuda faptului că Moscova furnizează 55% din gazul metan folosit de turci. Răspunsul moderat al Turciei la conflictul din Georgia, din 2008, a demonstrat balansul Ankarei între Vest și Est. În ciuda prieteniei dintre președinții Putin și Erdogan, sprijinul primului pentru Assad și livrarea de arme acestuia șubrezește relația dintre cele două state. În timp ce președintele Erdogan s-a aliniat cu președintele Barack Obama în schimbarea situației din Orientul Mijlociu, Putin favorizează status-quo-ul, păstrându-și partenerii tradiționali, Siria și Iranul. Acum, există un moment dificil care va duce la o posibilă deteriorare a relațiilor Ankarei cu Moscova. Relațiile economice dintre cele două puteri revin în forță pe tabla de șah a regiunii în compensarea celor militare. Va rămâne ca administrația de la Washington, cea prezentă sau cea viitoare, să ia în considerare triunghiul Rusia-Turcia-Iran și să-l analizeze în contextul celorlalte provocări ale Orientului Mijlociu.

Tags: Caucazul, Rusia, Statul Islamic, Turcia