Criza de încredere – din Europa de Est
Oct 11th, 2009 by admin
Comunitatea europeană priveşte cu un ochi spre Washington D.C. – aşteptând posibilele concesii făcute Kremlinului de către administraţia Obama, pentru a asigura cooperarea Rusiei în dosarele strategice globale – şi cu celălalt spre Bruxelles – unde creşte presiunea vizând reforma instituţională impusă de adoptarea Tratatului de la Lisabona. Europa de azi îşi caută propria identitate într-o perioadă de transformări dure şi uluitoare. Relaţia transatlantică a permis crearea unei uniuni a ţărilor vestice, după cel de-al doilea Război Mondial. Evenimentele din anul `89, când statele din “lagărul socialist” s-au descătuşat de povara comunismului, au adus în prim-plan dialogul naţiunilor eliberate – de tutela sovietică -, cu SUA.
Posibila ameninţare nucleară irakiană a spulberat imaginea idilică a relaţiei dintre Bruxelles şi Washington D.C., dar a şubrezit şi raporturile interstatale între democraţiile occidentale ale Europei. Dorinţa europeană de a deveni UE o putere politică, economică şi militară de prim rang, a cărui motor principal este relaţia franco-germană s-a diminuat. Iar peste toate a venit criza financiară, care a găsit o Europă nereformată instituţional, cu acorduri care nu sunt încă operaţionale. Reforma instituţională va garanta poziţia coerentă a celor 27 de state membre, cel puţin în privinţa majorităţii problemelor strategice . Întrebarea lui Henry Kissinger („pe cine să sun dacă vreau să vorbesc cu Europa?”), nu are un răspuns simplu nici măcar în aceste condiţii.
2009 este considerat, de analişti, un an pierdut pentru Uniune. După Dublin, UE este din nou în „pole position”. Jocurile din Parlamentul European au fost depăşite luna trecută, Jose Manuel Barosso fiind reinvestit în postura de preşedinte al Comisiei Europene, ca garanţie a politicii de continuitate într-o perioadă de criză economico-financiară. Doar Praga şi Varşovia mai trebuie să ratifice Tratatul de la Lisabona, astfel încât Europa să aibă primul preşedinte ales, noul ministru de externe şi noua comisie – cu mandatul de 5 ani.
Concluzia? Europa nu s-a coagulat ca o entitate geopolitică solidă, chiar dacă are structura conturată, alimentată cu energie primară din comisiile, consiliile şi consultările interne. Este necesară o strategie comunitară, cu ţinte clar precizate, în care Europei de Est va trebui să i se rezerve un rol de decizie important.
Criza de încredere, privind asigurarea de către SUA a garanţiilor de securitate în faţa unei „puteri revizioniste” în estul Europei s-a datorat abandonării sistemului de apărare împotriva rachetelor iraniene cu rază lungă de acţiune, ce urma a fi dislocat în Cehia şi Polonia. Administraţia Obama, prin vocea secretarului de stat al apărării Robert Gates, a anunţat noua abordare a scutului antirachetă pentru Europa de Est. Schimbarea orientării şi a concepţiei de asigurare a securităţii în faţa pericolului iranian a dezvăluit persistenţa temerilor din 1939, la cetăţenii est-europeni din 2009.
Acum, singurul mecanism capabil să redea speranţa pierdută este NATO, care trebuie să-şi definească filozofia strategică faţă de spaţiul ex-sovietic. Realitatea s-a schimbat dramatic. Iar dilemele de securitate ale flancului estic se extind până în Afganistan. Politica de reasigurare şi consolidare a graniţei răsăritene a Alianţei este vitală în acest moment. Casa Albă dă semne că se angajează în acţiuni concrete vizând reafirmarea viabilităţii Articolului 5.
Robert Gates a anunţat dislocarea rachetelor interceptoare SM-3 în Polonia şi Cehia, cu precizarea că ameninţarea creată de rachetele cu rază lungă de acţiune iraniene nu este „atât de imediată pe cât se credea” . Noua arhitectură a sistemului de apărare antirachetă este mai amplă. Există posibilitatea de dispunere a interceptoarelor şi pe navele de tipul AEGIS, din Mediterana. Faza a doua va consta în desfăşurarea rachetelor de tipul SM-15.
Sistemele radar vor fi dislocate în Turcia sau în Caucaz, unde Azerbaidjanul poate fi o soluţie. Va fi utilizată tehnologia deja ajunsă la maturitate. Desfăşurarea scutului iniţial pare să devină pe zi ce trece mai mult simbolică, fiind generate garanţii de securitate de facto pentru ţările estice, implicit trasferul de tehnologie militară americană către aceşti aliaţi. Astfel, livrarea avioanelor F-16C/Ds forţelor aeriene poloneze le asigură o superioritate aeriană în zona nordică, cu echipamente de ultimă generaţie. Dispunerea trupelor sau a elementelor infrastructurii militare nu sunt determinante în asigurarea securităţii, în schimb ansamblul oferit de intrarea într-o alianţă militară, care are la bază angajamente ferme de apărare colectivă rămâne o garanţie certă.
Noua arhitectură de apărare antirachetă generează: flexibilitate în abordare, desfăşurarea unor fonduri pentru apărare, fie acestea şi substanţial reduse, aranjamente militare bilaterale cu SUA, colaborare cu Rusia pentru temperarea intenţiilor nucleare ale Iranului şi excluderea redesenării graniţelor în estul Europei.
Şi azi securitatea “bătrânului continent” este vitală pentru SUA. Graniţele şi ameninţările s-au schimbat de-a lungul istoriei, dar America rămâne credincioasă apărării valorilor democraţiei şi a securităţii în Europa. Statuia Libertăţii se vede şi de la Bucureşti…