Irak viitor incert (!?)
May 1st, 2010 by admin
Haos şi incertitudine în alegerile parlamentare din Irak. Al doilea scrutin electoral de la căderea regimului Saddam, s-a încheiat pe fundalul actelor de violenţă interetnice, ce s-au soldat cu cel puţin 38 de morţi şi peste 110 răniţi, în toată ţara. Conform rezultatelor oficiale, Blocul politic Iraqiya condus de fostul prim-ministru Ayad Allawi a reuşit să obţină cele mai multe mandate în alegeri parlamentare. Astfel 91 din cele 325 de mandate pentru Adunarea Naţională au fost atribuite lui Allawi, iar 89 principalilor rivali din Alianţa pentru Statul de Drept. Alianţa Naţională Irakiană, dominată de partide şiite de sorginte religioasă, a primit 70 de mandate iar Alianţa Kurdistan 43 de mandate.Nici un partid nu are majoritatea necesară, 163 de parlamentari, pentru formarea unui guvern. Dacă privim cu atenţie procesul legislativ irakian observăm paşii care trebuie urmaţi: (1) certificarea rezultatelor, (2) organizarea adunării generale a parlamentarilor, (3) alegerea preşedintelui parlamentului şi a celor doi adjuncţi, (4) alegerea noului preşedinte la Irakului, (5) preşedintele ales va desemna blocul parlamentar cel mai mare să formeze guvernul, (6) constituţia acordă, celui desemnat de grupul parlamentar majoritar să formeze guvernul, termenul de 30 de zile pentru nominalizarea membrilor cabinetului. De remarcat că la precedentele alegeri, în 2005, irakieni s-au dovedit foarte inventivi în a mări acest termen dat de constituţie prin diferite subterfugii. Primul ministru Al-Maliki va fi în funcţie până la predarea mandatului noului prim ministru.
Deşi alegerile s-au finalizat, liderul Alianţei Statul de Drept, Al-Maliki a contestat rezultatul acestora şi a cerut o numărătoare manuală a voturilor, reclamând o presupusă fraudă electorală. Observatorii politici sunt sceptici în posibilitatea schimbării semnificative a ordinii deja stabilite de alegeri, prin această renumărarea a voturilor. În schimb, instabilitatea creată de imposibilitatea formării unui guvern generează premisele unei recrudescenţe a urii sectare şi poate provoca noi conflicte între kurzi, şiiţi şi suniţi. Negocierile în curs, derulate de cele două forţe politice principale, cu celelalte grupuri politice prezente în parlament, nu a adus clarificările necesare pentru realizarea unei coaliţii. Liderul şiit irakian Ammar al-Hakim, al cărui partid s-a clasat al treilea, a declarat că nici unul dintre cei doi nu pot conduce un guvern, pentru că nu au susţinere internă şi internaţională (adică… susţinerea Iranului?). În acelaşi timp vidul de putere creat, va duce la stoparea investiţiilor în industria petrolului, atât de necesare economiei irakiene.
Înalta Comisia Electorală, condusă de fostul prim ministru Ahmed Chalabi, a descalificat 52 de candidaţi la mandatele parlamentare, dintre care 2 au fost acuzaţi de legături cu fostul partid Ba’ath a lui Saddam Hussein. Urmează clarificarea situaţiei a altor 9 candidaţi, dar conform declaraţiilor lui Mustafa al Hiti, reprezentant al Blocului Iraqiya, comisia este motivată politic şi acţionează în favoarea grupării lui Al-Maliki. Administraţia de la Washington este îngrijorată de această situaţie şi i-a sfătuit pe cei doi lideri irakieni să guverneze pe rând, câte doi ani fiecare, readucând stabilitatea politică în ţară şi permiţând trupelor americane să se retragă până la finele lui 2011 conform înţelegerilor agreate de cele două părţi prin Status Force Agreement (acordul cuprinde două etape: trupele americane vor fi retrase din oraşele irakiene până la 30 iunie 2010 şi se vor retrage din Irak până la 30 august 2010- în jur de 140000 de militari- şi etapa a doua când cei aproximativ 50000 de militari rămaşi în sprijinul forţelor irakiene se vor retrage în 2011). Administraţia Obama a introdus un amendament prin care august 2010 însemnă termenul limită pentru retragerea tuturor forţelor luptătoare americane din Irak, ceea ce va implica posibilitatea îndeplinirea angajamentelor în teatrul de operaţii din Afganistan dar şi îndeplinirea angajamentului politic intern asumat de preşedintele Obama în faţa propriilor alegători.
Surse neoficiale din Pentagon au declarat zilele acestea că generalul Raymond Odierno, actualul comandant al trupelor americane dislocate în Irak va fi înlocuit, în luna august, de generalul locotenent Lloyd Austin actualul director de personal al Joint Chief of Staff. În schimb oficialii Pentagonului, prin vocea purtătorului de cuvânt Geoff Morell, afirmă că secretarul apărării Robert Gates, nu a făcut o astfel de recomandare către Casa Albă, pentru succesorul generalului Odierno. Generalul Odierno care a preluat conducerea trupelor de la generalul David Petreus, ar putea fi numit la comanda Joint Force Command-locul unde se pregătesc militarii americani din toate categoriile de forţe să lucreze împreună în teatrele de operaţii.
Odată cu declaraţia Înaltei Comisii Electorale de a renumăra voturilor exprimate în cadrul alegerilor, premierul Nouri Al-Maliki a anunţat în cadrul unei conferinţe de presă decapitarea reţelei al-Qaeda în Irak. Şeful al-Qaeda din Irak, Abu Ayyub Al-Masri, şi liderul spiritual al organizaţiei, Abu Omar Al-Bagdadi, au fost ucişi în timpul unui raid comun al irakienilor şi americanilor împotriva unei zone ocupate de insurgenţi.
Operaţiunea a dat „poate cea mai puternică lovitură pentru al-Qaeda de la începutul insurgenţei”, a apreciat generalul Raymond Odierno. Identitatea lor a fost confirmată de testele ADN făcute de armata americană. Raidul a avut loc lângă oraşul Tikrit, locul de naştere al lui Saddam Hussein, la 160 kilometri nord de Bagdad. Abu Ayyub Al-Masri, născut în Egipt, a fost liderul militar al al-Qaeda din Irak, după ce i-a succedat, în 2006, lui Abu Musab al-Zarkawi, ucis în timpul unei operaţiuni militare americane.
Abu Omar Al-Bagdadi a fost liderul spiritual al al-Qaeda, supranumit „prinţ al credinţei” şi şef al “statului islamic irakian”, creat în 2006. Moartea celor doi a fost declarată de mai multe ori fiind infirmată de fiecare dată de site-urile islamiste.
Analizând situaţia post electorală iarkiană putem evidenţia câteva aspecte ce vor defini viitorul politic imediat al ţării.
Ambii lideri, atât Allawi cât şi Al-Maliki au caracteristici comune dar şi divergente. Astfel ambii sunt personalităţi puternice şi au adunat de-a lungul campaniei o mulţime de adepţi în jurul lor. De remarcat ca marea majoritate a suniţilor au votat cu Allawi.
Ambi practică un leadership agresiv şi doresc centralizarea puterii guvernamentale. De fapt aceasta este disputa în jurul căreia gravitează politica irakiană: câtă putere trebuie să aibă guvernul central şi câtă putere administraţiile regionale şi provinciale.Şi ca să fim exacţi, această dispută se adaugă celorlalte două referitoare la modul de împărţire a profitului obţinut din extracţia şi vânzarea petrolului irakian şi trasarea liniei de demarcaţie dintre teritoriile kurde de cele arabe.
Sunt şi diferenţe semnificative între cei doi. S-au format în medii diferite, deşi ambi sunt de partea naţionalistă a spectrului politic irakian. Bazinul electoral al lui Al-Maliki este situat în zona religioasă şiită, iar cel al lui Allawi în bazinul secular al naţionalismului arab.
O altă diferenţă rezidă din modul în care-i privesc pe foştii simpatizanţi sau membri ai partidului Ba’ath, al fostului dictator irakian Saddam Hussein. Allawi se apropie de aceştia dorind un dialog şi chiar o promovare a unora cu un trecut mai puţin „pătat” în stucturile guvernamentale. Al-Maliki este reţinut în privinţa unei posibile colaborări cu suniţii dar nu o respinge a priori.
Strategia pe care cei doi o adoptă în privinţa armatei este de asemenea diferită. Allawi vrea o reformă profundă-purificatoare a armatei-pe când Al-Maliki spune că de fapt acest lucru înseamnă o readucere a foştilor lideri militari suniţi în poziţii de conducere a armatei în dauna şiiţilor. Actualul prim ministru Al-Maliki a încercat în anii care au trecut să menţină un echilibru între proporţia de suniţi şi şiiţi în armata irakiană.
Un subiect care-i desparte pe cei doi este poziţia faţă de Iran. Allawi este foarte vocal înpotriva influenţei Teheranului asupra Bagdadului, pe când Al-Maliki, deşi nu vădeşte o „dragoste fierbinte” faţă de Iran, este tolerant într-o relaţie de parteneriat cu administraţia lui Ahmadinejah. Al-Maliki a rezistat, în general, presiunilor făcute de Teheran în luarea unor decizii politice.
Allawi deşi este un şiit, nu are o identitate sectară, iar partidul lui are un caracter naţionalist. Problema realizării unei coaliţii care să includă reprezentanţii kurzi, rezidă din faptul că unii membri ai Blocului Iraqyia au serioase fricţiuni cu aceştia. Crearea unei coaliţii cu o astfel de compoziţie este o încercare grea pentru liderul Allawi, dar nu imposibilă. Spre exemplu, kurzii vor să menţină preşedinţia statului irakian, actualmente sub conducerea unui kurd, Jalal Talabani, sau eventual nominalizarea altui kurd de către formaţiunea lor parlamentară pentru această poziţie.
În acest caz ce poziţie, de rang înalt, vor primi suniţii? Suniţii, după cum precizam mai sus, au votat favorabil pentru Blocul Irakyia, iar ei se consideră, realii câştigători ai alegerilor. Singura poziţie importantă rămâne aceea de Preşedinte la Adunării Legislative. O vor dori suniţii care sunt convinşi că merită o vizibilitate mai mare într-un guvern condus de Allawi în calitate de prim ministru?. Un astfel de scenariu este posibil, chiar dacă Allawi va pierde încrederea câtorva dintre susţinătorii săi. Ceea ce îngrijorează este un guvern din care nu vor face parte suniţii.
Cele două grupări şiite, Alianţa pentru Statul de Drept şi Alianţa Naţional Irakiană, pot forma împreună o majoritate suficientă(159 de mandate – mai au nevoie de 4 de la partidele mai mici sau chiar de la kurzi) să le perimită alcătuirea unui guvern. Acest scenariu este de rău augur pentru Irak. Excluderea Blocului Iraqya şi a suniţilor va afecta în mod sigur stabilitatea socială în Irak. Irakul este încă o societate unde conexiunile între politică şi violenţă sunt frecvent prezente şi în acţiune. Al-Maliki ar accepta politicieni suniţi în cabinetul lui, deşi el nu doreşte un guvern în care fiecare partid să aibă propriile ministere. A avut o astfel de experienţă şi s-a dovedit că primul ministru are o sarcină aproape imposibilă în a conduce un astfel de cabinet. Al-Maliki şi ceilalţi lideri irakieni sunt destul de inteligenţi în a dori realizarea unui cabinet guvernamental al cărui caracter naţional să fie evident prezent. Condiţia esenţială este ca fiecare irakian care „se uită” la guvern să se regăsească reprezentat acolo.
Încercarea de a realiza şi instala un guvern se îndreaptă, ca termen limită, undeva înainte de Ramadam, care anul acesta este în jur de 11 august ( la alegerile din 2005 perioada de organizare şi instalare a guvernului a durat 5 luni). Aici apare importanţa implicării administraţiei Obama în sprjinirea soluţionării diferendelor dintre principalele partide politice irakiene candidate la formarea unui guvern. Scopul acestei implicări este stabilitatea Irakului dar şi retragerea trupelor americane în termenele stabilite. În cazul în care procesul de formare a unei coaliţii guvernamentale va întârzia atunci programul retragerii trupelor americane va suferi şi el modificări semnificative.
Iranul este pentru Irak un factor de destabilizare pentru simplu motiv că va face orice ca un guvern condus de Ayad Allawi să nu fie niciodată instalat la Bagdad. Consecinţa este că va dori realizarea unei coaliţii între Alianţa pentru Statul de Drept a lui Al-Maliki şi Alianţa Naţional Irakiană.
Dacă Irakul se va găsi într-o poziţie de instabilitate în următoarele 6 luni acest lucru se va datora în exclusivitate dorinţei hegemonice a Teheranului asupra Bagdadului.