Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Avertisment: Nu am pretenţia ca acest eseu să vă lămurească asupra evoluţiei monedei europene dar vreau ca cel puţin să vă ridice cateva semne de întrebare asupra viitorului. Las explicaţiile experţilor precum domnul Nouriel Roubini unul din cei mai titraţi economişti ai momentului la nivel mondial. “Orice ţară care are un deficit bugetar mare trebuie să-l reducă, nu ai alternativa la austeritatea fiscală. Cel mai important este sa ai o reducere progresiva şi continua a deficitului bugetar în timp, pentru a recupera accesul la piaţă“, a spus Roubini la evenimentul „Economia globală-prezent şi viitor” organizat în sala Mitită Constantinescu – BNR. Roubini a subliniat că măsurile de austeritate nu pot fi evitate, chiar dacă recesiunea economică a fost mai dură decât se anticipa. Pe de alta parte a precizat că guvernele trebuie să găndească politici care sa asigure revenirea economică. „Faptul ca încă sunt probleme în zona euro implica şi că regiunea Europei Centrale şi de Est va avea de suferit. Pieţele sunt nervoase, investitorii sunt nervoşi” declara Roubini. Şi am să închei introducerea cu încă un citat din profetul crizei Roubini: „Nu ai alternativă la austeritatea fiscală…. Cât din ajustare se face prin tăierea de cheltuieli publice şi cît prin majorarea taxelor, asta este o decizie politică” Problema este cât va dura austeritatea fiscală şi care vor fi căile de ieşire din criza economică.Vă doresc lectură plăcută.   

Angela Merkel este, indubitabil, unul dintre politicieni de marcă ai zilelor noastre. Dacă a afirmat că Uniunea Europeană este, astăzi, în faţa celei mai mari provocări din istorie, eu cred că trebuie să-i dam credit. La cele de mai sus a adăugat că uniunea monetară trebuie acompaniată de o aprofundare a uniunii politice şi economice. Declaraţii doamnei Cancelar sunt spectaculoase. De fapt ele sugerează că o criză născută pe malurile Potomacului (WashingtonD.C.) a fost amplificată în ţara lui Ulise (Grecia) şi poate duce la două scenarii diferite în funcţie de voinţa politică a liderilor europeni. Primul scenariu (veţi spune SF) va duce în mod cert la dispariţia monedei euro şi la reântoarcerea la propriile monede naţionale(evaluate în funcţie de dolar !?) dar şi la dispariţia Uniunii-ceea ce nu este de dorit, iar al doilea scenariu la un număr mai mare de directive şi regulamente comune. Adică la ceea ce Marea Britanie nu doreşte: o deplasare mai mare a suveranităţii de la nivel naţional la nivel comunitar (în noua conjunctură se preconizează ca bugetele naţionale să fi analizate întâi la Bruselles şi apoi aprobate de parlamentele naţionale).

Politicile create de-a lungul timpului în jurul propriilor monede naţionale au provocat adevărate războiae interne. Şi mă refer la cine, ce şi cum să fie reprezentat pe monedă. Împăraţi, regi, duci, prinţese, oameni de ştiinţă, scriitori sau pictori au avut chipul imprimat pe acestea. Să baţi monedă proprie era unul din înţelesurile suveranităţii. Odată cu apariţia Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a unei pieţe comune, liderii europeni au devoltat o agendă politică economică şi financiară comună pentru spaţiul vest european. Unirea eforturilor într-o perioadă în care Războiul Rece era în plină desfăşurare crea încredere în rândul acestora în pastrare integrităţii teritoriale în faţa comunismului în plină ascensiune. Sprijinul necondiţionat primit din partea SUA a consolidat aceasta Uniune şi a dat încredere în posibilităţile de dezvoltare şi extindere a acesteia. Încet, încet Uniunea a ajuns un număr de 12 state în 1986. Printre acestea se aflau Grecia(1981) Portugalia(1986) Spania(1986) şi Irlanda(1973).

Teptat simbolurile suveranităţii sunt transferate la Bruxelles. În 8 decembrie 1955 a fost adoptat de Consiliul Europei steagul reprezentativ. Proiectul a aprţinut lui Arsene Heitz. Steagul a fost preluat şi de Uniunea Europeană odată ce a fost infiinţată conform Tratatului de la Maastricht în 1992. Numărul de stele de pe drapel este fix (12) şi au fost adoptate ca simbol al perfecţiuni, fără conotaţii politice. Steagul a fost arborat alături de cel naţional. Astfel, pe rând, simbolurile suverantăţii naţionale dispăreau unul căte unul. Odată cu constituirea pieţei comune europene s-a simţit nevoia unei monede comune. Ea a fost denumită ECU. Dar reforma reală a monezilor naţionale a avut loc în ianuarie 1999 odată cu apariţia unei monede reale denumită Euro. În acel moment uniunea avea 15 membri dintre care doar 12 au intrat în zona euro, excepţie făcând Marea Britanie şi Danemarca. Renunţare la monedele naţionale a ştirbit serios suveranitatea naţională a ţărilor participante la zona euro, orgoliul strâns de-a lungul istoriei în jurul propriei monede naţionale  fiind grav afectat. Şi astfel marca şi francul au ajuns în colecţiile numismaţilor. Dar, cum spunea autorul Istoriei Războiului peliponesiac, Tucidide, istoria se repetă… Cert este că nu am scăpat de orgoliul strâns în jurul monedelor naţionale iar dorinţa bine ascunsă de revenire la propria monedă este din ce în ce mai evidentă în unele crecuri politice sau economice atât din Franţa cât şi din Germania. Soluţia ar cutremura sistemul bancar european şi aşa încă nerefăcut după pierderile cauzate de turbulenţele datorate crizei creditelor. Aceasta a ameninţat creşterea economică globală iar acum urmează problemele în sectorul real şi cel al bugetelor naţionale.Colapsul titlurilor financiare garantate cu ipoteci cu grad ridicat de risc (subprime) din SUA a determinat pierderi pentru instituţiile financiare din întreaga lume inclusiv pentru cele europene.     

„Criza financiară şi economică a pus presiune pe finanţele publice din UE. Prin urmare, o mare parte a statelor membre afişează un deficit de peste 3% din PIB, limita acceptată la nivel comunitar. Prognoza de primăvară a Uniunii arată că recuperarea economică a ţărilor membre a început, chiar dacă va fi graduală.În aceste condiţii, atenţia trebuie concentrată asupra reducerii finanţelor statelor membre la un curs sustenabil” declara comisarul pentru economie şi politică monetară, Olli Rehn. Potrivit cifrelor agenţiei europene pentru statistici, Eurostat, deficitul public în zona euro a atins 6,3% din Produsul sau Intern Brut (PIB) in 2009, fata de 2% in 2008. Datoria publică a ţărilor din zona euro (16 state) a crescut de la 69,4% la 78,7% din PIB. Eurostat a constatat că în 2009 niciun stat membru al Uniunii nu a înregistrat un excedent public: 25 au demonstrat o deteriorare a soldului public în 2009 faţă de 2008, două (Estonia şi Malta) au prezentat o ameliorare a datoriei publice. În ceea ce priveste datoria publică, noteaza Eurostat 12 state au afişat cifre superioare a 60% din PIB in 2009.

Anunţul privind declanşarea procedurii de deficit excesiv impotriva Bulgariei, Danemarcei, Ciprului si Finlandei s-a făcut odata cu noile propuneri ale Comisiei Europene de consolidare a disciplinei financiare în interiorul UE şi a guvernanţei economice a Uniunii. Cu acelasi prilej au fost prezentate şi măsurile de întarire a procedurii de deficit excesiv. Astfel, s-a precizat că regula de 60% din PIB va trebui respectată cu mai multa stricteţe. În plus, dacă un stat se îndeparteaza de programul de stabilitate şi de convergenţă adoptând o politică bugetară neadecvată, el poate fi sanctionat, inclusiv prin suspendarea ajutoarelor comunitare. Exemplele sunt edificatoare: Bulgaria a inregistrat un deficit bugetar de 3,9% din PIB în 2009, Cipru de 6,1%, iar Finlanda de 4,1% din PIB. Pentru a evita procedura de deficit excesiv, Olanda a anunţat o reducere cu 20% a cheltuielilor publice începand din 2011, cu scopul de a economisi 40 mld. euro. Finlanda şi Danemarca se pregatesc, la randul lor, să treacă la un regim de austeritate, la fel ca Marea Britanie, care şi-a propus pentru acest an economii de peste 6 mld. euro. Deşi nu face parte din zona euro, Danemarca este legată de aceasta printr-o cooperare monetară care reclama aceleaşi criterii. În ceea ce priveste Finlanda, guvernul de la Helsinki mizează pe o revenire la creştere în cursul acestui an, cu un progres de 5,5% al exporturilor.

Aş dori să clarificăm ce presupune Procedura de deficit bugetar (PDE):

Procedura de deficit bugetar (PDE) este declanşată în cazul în care statele membre depăşesc plafonul stabilit pentru deficit. Ea presupune mai multi paşi – inclusiv posibilitatea aplicarii de sanctiuni – pentru a incuraja tarile respective sa adopte masuri în vederea rectificarii situatiei. PDE stabileste criterii, calendare si date-limite pentru evidentierea existentei unui deficit excesiv. O decizie in acest sens este luata intr-un interval de timp fix, dupa datele-limita de 1 aprilie si 1 octombrie, când statele membre trebuie să prezinte Comisiei Europene rapoartele vizând starea finanţelor publice. Procedura nu va fi lansata daca se considera ca deficitul public excesiv, care depaseste pragul de 3% din PIB, reprezinta o situatie temporara si excepţională şi dacă deficitul se menţine aproape de valoarea pragului. În cazul în care se constată că un deficit este excesiv, ţările vizate primesc recomandari şi li se stabilesc termene fixe pentru luarea unor masuri corective.

Vă mai amintiţi filmul „Principiul dominoului” cu celebrul actor Gene Hackman. Se pare că scenariul se repetă în Europa. Teama de o boală contagioasă s-a răspândit. Mulţi văd Grecia ca prima piesă a jocului de domino, care va cădea, dintr-un scenariu ce ar decurge astfel: măsurile de austeritate luate de autorităţile greceşti nu sunt suficiente, criza datoriilor ia amploare, iar riscul se extinde şi asupra altor economii din zona euro. De fapt boala este latentă în întreaga Europă. În dominoul grecesc sunt prinse ţări precum Portugalia, Spania sau Italia care încep să se clatine, iar criza economică dintr-un stat mic se transformă într-o calamitate europeană. Ca în orice criză vor fi afectate şi ţările a căror conexiuni economice sunt legate de cele deja prinse în zona euro. Le numim efecte colaterale. Scenariul sugerează că şi alte ţări, în afară de Grecia, ar putea fi forţate să apeleze la ajutorul fondurilor europene – indiferent dacă Berlinul sau alte capitale îşi doresc sau nu acest lucru. În cele din urmă, dacă criza datoriilor loveşte economia reală, Europa ar ajunge într-un cerc vicios al deficitelor chiar mai mari, al ratelor de creştere economică scăzute, cu o explozie de şomaj şi o scădere a competitivităţii. Evident, acesta este scenariul pe care toată lumea vrea să îl evite. Şi după ultimul summit al Uniunii Europene la care statele membre au convenit asupra unui plan de salvare pentru ţările din zona euro care se confruntă cu pericolul de a intra în faliment, există şanse mari ca acest scenariu să se materializeze. Criza ar putea avea efectele sociale şi politice care să depăşească domeniul economic. Depinde de elitele şi de curbele de sacrificiu ale cetăţenilor Europei să evite dezastrul. În caz contrar istoricii vor consemna că europenii au ales în anii de început ai secolului diviziunea în locul acţiunii comune globale.

Falimentul Greciei, amânat încă trei ani graţie celor 110 miliarde primite de la UE şi FMI, ar fi numai vârful aisbergului a unei cascade de crize bugetare în state care au cheltuit mai mult decât au încasat de-a lungul anilor. Cel puţin 7-8 state – cu economii între primele 20 sau primele 50 ale lumii – sunt conduse de guverne care s-au îndatorat, de-a lungul anilor, mult peste veniturile atrase la buget, astfel că o criză a datoriilor publice este pe cale să izbucnească.  Acesta ar putea fi „răul cel mare” evitat de economia mondială intrată în recesiune, ca urmare a crizei financiare din SUA (septembrie 2008).

„Ce s-a întâmplat în Grecia nu a fost decât vârful aisbergului problemei datoriilor şi deficitelor publice“- avertizează economistul american Nouriel Roubini. Profesorul de la Universitatea din New York crede că riscul unei crize bugetare nu este liminat la „verigile slabe” ale zonei euro. Roubini crede că falimentul ameninţă şi state precum SUA, Japonia şi Marea Britanie ţări care se numără între primele şapte economii ale lumii (G-7). Când creditorii oricăruia  dintre aceste state ar începe să aibă dubii privind solvabilitatea debitorilor lor, ca urmare a reducerii ratingului de ţară, va fi deja prea târziu pentru a se evita „răul cel mare”.

În actuala criză bugetară două elemente sunt determinante : creşterea datoriilor şi scăderea veniturilor care ar permite achitarea datoriilor, în principal din cauza recesiunii. În aceste condiţii, pentru a reduce deficitul  guvernele trebuie să scadă cheltuielile, şi să stimuleze creşterea economică. Cheltuieli guvernamentale mai mici înseamnă reducerea salariilor şi a investiţiilor, pe când tocmai o putere de cumpărare mai mare şi investiţiile publice stimulează creşterea. Se cam bat cap în cap… nu-i aşa? În Franţa şi Germania(amândouă cu deficite de peste 70%) se încearcă să nu se sacrifice investiţiile, pentru a nu spori numărul şomerilor.În Marea Britanie noul Guvern s-a angajat la reduceri prudente ale cheltuielilor, pentru a nu periclita ieşirea din recesiune. În Spania, deşi datoria publică a fost de numai 50% în 2009 (sub limita de 60% admisă statelor euro potrivit tratatelor UE), economia merge prost şi veniturile publice scad rapid, astfel încât cheltuielile trebuie reduse cu orice preţ. Prin urmare, Madridul nu are de ales şi trebuie să renunţe şi la investiţii, pe lângă reducerea salariilor bugetarilor.

Cine pierde şi cine castiga de pe urma declinului monedei euro?  

Euro a ajuns, zilele acestea, la cel mai scazut nivel din ultimii patru ani, iar investitorii sunt ingrijorati de faptul ca problemele datoriilor în zona euro vor influenţa recuperarea economica pe termen lung în Europa. Deşi caderea cursului de schimb al monedei euro este o veste buna pentru exporturile europene, care devin mai competitive pe piaţa mondială, această opinie nu este împărtăşita şi de consumatori. Idealistii care susţin moneda unică afirmă la unison că un euro puternic este capabil să fie un scut impotriva caderii pietelor.  Potivit acestora, euro a contribuit la mentinerea intactă a puterii de cumparare, a impiedicat devalorizari dezastruoase, asigurandu-se, astfel, o linişte economica. Totuşi, ceea ce este bun pentru Europa nu este bun pentru puteri comerciale precum Statele Unite sau China. Aceasta din urma, care ţinut un curs yuan-dolar după „bunul plac”,  iar acum se confrunta cu o creştere a preţurilor produselor sale, ceea ce înseamna că produsele lor nu mai sunt la fel de competitive.

Caderea euro este un mare ajutor pentru ţări precum Franţa, a căror competitivitate este ramasă în urmă. Germania este un stat model al zonei euro şi din această cauză ar putea avea de suferit. Ţara rămane competitivă cu un euro ridicat, dar cu o moneda slaba, ea îşi va pierde poziţia în ceea ce priveşte importurile.

Cert este că în condiţiile actuale consumatorii casnici vor purta greul declinului monedei. Mai mult, este clar ca un euro slab implică şi preţuri mai mari la energie. Slabiciunea euro va face ca preţul importurilor de energie (petrol şi gaze naturale) să fie mai mare. Cel mai mare impact va fi dat de preţul petrolului, care se calculeaza în dolari, moneda care a castigat mult teren în faţa euro.

Lipsa de omogenitate a situaţiilor bugetare şi de competitivitate din cadrul Celor 27, în special din zona euro, a fost identificată drept una dintre cauzele declanşării şi contaminării crizei din Grecia. Comisarul european pentru afaceri economice, Olli Rehn, a estimat că o veritabila coordonare a politicilor bugetare trebuie să asigure coerenţa bugetelor naţionale cu dimensiunea europeana, pentru a nu mai pune niciodată în pericol stabilitatea altor state.

Ce şi-a propus Comisia Europeană:

1. Comisia va coordona planificarile bugetelor nationale prin intermediul unei revizuiri semestriale a politicilor economice, pentru a oferi cadrul optim de elaborare a bugetelor;
2. Revizuirea bugetelor se recomanda în cazul depistarii unor inadvertente în programele prezentate;
3. Dimensiunea preventiva a supravegherii bugetare, prevazuta în Pactul de stabilitate, va fi intarita, în special pe perioada de creştere;
4. O atentie sporită va fi acordată datelor referitoare la datoria publica, pentru a asigura un caracter durabil finantelor publice pe termen lung

Preşedintele Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, a estimat ca pieţele se află în cea mai dificila situaţie de la al Doilea Razboi Mondial încoace. Trichet nu este însă de parere că moneda unica este ţinta unor atacuri. „Guvernele europene sunt responsabile de scaderea valorii euro, mai degraba decat pietele de schimb. Nu este vorba despre un atac asupra euro. Este o problema ce tine de sectorul public si, drept urmare, de stabilitatea financiara in zona euro”. În opinia sa, este evident că responsabilitatea principala a europenilor este să întreprindă măsuri adecvate pentru a contracara tensiunile actuale din Europa.

Statele Unite s-ar putea opune acordării de ajutoare de urgenţă din partea Fondului Monetar Internaţional anumitor ţări care probabil că nu vor returna împrumuturile, printr-o măsură care a fost votată luni de Senat. Măsura, aprobată cu 94 de voturi pentru şi zero contra, vine pe fondul temerilor că Statele Unite suportă indirect 40 de miliarde de dolari din ajutorul acordat Greciei de FMI. Anumite planuri de susţinere economică, aprobate în 2008-2009 au nemulţumit mulţi americani, iar anumiţi membri ai Congresului au afirmat că nu sunt de acord să finanţeze şi alte ţări. Liderii europeni au cerut Fondului Monetar să ofere până la 310 miliarde dolari, dacă anumite ţări vor avea nevoie de ajutor financiar, prin care să prevină o propagare a crizei din Grecia şi în alte ţări ale zonei euro, precum Spania şi Portugalia. Statele Unite sunt cel mai mare contribuitor al Fondului Monetar Internaţional şi au drept de veto asupra deciziilor luate de FMI, cu toată că acest drept nu a fost niciodată folosit.

În loc de concluzie: Europa se află într-un moment de cotitură. De modul în care se vor soluţiona provocările actuale va depinde viitorul Uniunii. Ani buni Europa a fost pe arena centrală a istorie secolului XX principalul teatru unde s-au derulat două războie mondiale. A fost locul principal de desfăşurare a Războiului Rece dar şi locul unde s-a creionat politica internaţională mondială. Acum a devenit un loc liniştit. Ruptura franco-germană a devenit în timp motorul unei Europe unite şi libere. În schimb criza de acum a şubrezit unitatea europenă şi riscă să scufunde corabia. Grecia a devenit una din fisurile Uniunii. Dar crizia s-a accentuat şi datorită răspunsului lent al Germaniei şi a răspunsului timid al instituţiilor şi guvernelor Europene. Evident criza se răspândeşte pentru că marea majoritate a ţărilor au trăit peste posibilităţile lor.Chiar înainte de această criză economică Europa a trecut printr-o criză politică. Mulţii europeni au fost preocupaţi de revizuirea sau rejectarea Tratatului de la Lisabona în loc să se preocupe de adoptarea soluţiilor propuse de acesta. Lipsa de reacţie a organizaţiilor europene a dus la actuala situaţie. De fapt în spatele acestei situaţii se află realitatea crudă care arată lipsa de angajament a unora faţă de idealurile uniunii, lipsă datorată în primul rând atracţiei pe care o generează naţionalismul. Dacă europenii ar fi fost devotaţi cauzei de a devini o mare putere mondială ar fi negociat prezenţa Uniunii cu o singură voce la ONU. Dar asta, este o altă discuţie acum.  Vorbind despre puterea militară a Europei puţine ţări au acordat minim 2% din PIB pentru bugetul militar. Afganistanul este locul unde soluţiile europene se văd cel mai bine. Implicarea este inegală, peste 30000 de militari care participă la operaţiuni fiind în majoritate britanici. În multe situaţii guvernele ridică obiecţii privind lipsa de echipamente, limitarea misiunilor pe durate nedeterminate datorită presiunilor interne. Europa va supravieţui crizei atât timp cât va lua măsuri eficiente şi în consens. Viitorul euro nu este roz şi el se înscrie în numărul de incertitudini care ne marchează următorii ani. Cert este că moneda europeana se va apropia de valoare dolarului în următorii 5-9 ani iar dominaţia ei va dispărea la orizontul anilor 2025.

Situaţia din Grecia ne-a demonstrat cât de reale sunt îndoilelile asupra  liderilor euro-zonei privind posibilităţile lor de a manageria criza financiară printre statele membre. Planul de salvare de un trilion de euro anunţat în acest mai nu este suficient, întrebările referitoare la măsurile şi reformele ce trebuie luate pentru a micşora riscurile datorate crizei în interiorul  Uniunii, cu structuri politice şi economice diferite, rămân în continuare. UE şi Banca Centrală Europeană nu au fost concepute să managerieze astfel de situaţii. Acest lucru a fost evident de la crearea zonei euro.Controlul fiscal asupra membrilor Uniunii se dovedeşte a fi un răspuns viabil la actuala criză. Alt răspuns ar fi crearea unei instituţii similare cu FMI dar în cadru UE. Noua instituţie va prelua cotizaţiile membrilor zonei UE şi va sprijini restructurarea bugetelor naţionale. Desigur acest lucru ar putea avea şi un efect negativ datorat guvernelor naţionale care ar lăsa restructurarea deficitului în seama noului fond. Dar sunt numai bani problema actuală a Greciei? Odată cu finalizarea împrumutului nu va trebui o nouă restructurare? Dar ce se va întâmpla cu Spania care o economie mult mai complicată decât a Greciei? Cert este că ţările cu probleme pot fi în interiorul zonei euro sau înafara acestei dar în interiorul UE. În primul caz ele trebuie să adopte aceeaşi politică monetară comună. Faptul este valabil şi pentru cele din al doilea inel. Deficitul naţional trebuie să fie conform Tratatului de la Maastricht- nu mai mult de 3% din PIB. Cine îl încalcă trebuie pedepsit.  În practică pedeapsa este aproape imposibilă.Aici trebuie găsită soluţia. Criza în unele ţări a fost redusă ca efecte şi din cauza stimulilor acordaţi de guverne. Aşa au crescut deficite iar acum banii trebuie recuperaţi şi bugetele echilibrate în următorii ani.Aici guvernele trbuie să vină cu planuri credibile de stimulare economică şi echilibrare bugetară.

Proiectul UE este extrem de important la fel ca şi zona euro ele fiind perfect interconectate. Dacă zona euro va rămâne în funcţiune va fi numai datorită unei puternice voinţe politice ai membrilor UE. Fiecare ţară ce aparţine UE este o democraţie.Dictatorii s-au dus şi în Spania şi în Grecia sau Portugalia şi în Romania.UE asigură un răspuns coerent la provocările actuale de la cele de mediu la cele ale drepturilor omului sau la cele sindicale, iar crearea unei pieţe unice economice a fost un boom pentru afacerile europene.Este clar că euro nu este aranjamentul financiar ideal, aşa cum este structurat astăzi, dar euro a scos Europa din izolare naţionalistă şi a apropiat-o mai mult de o adevărata Uniune.Ea a făcut din Europa o voce globală. Să o păstram aşa!