Moştenirea lui Deng Xiaoping
Nov 20th, 2010 by admin
Suntem în plină recesiune economică. Cei care sperau într-o redresare rapidă a economiei globale sunt dezamăgiţi. Criză economică se va prelungi în condiţiile în care finalul acestui an va aduce, conform previziunilor FMI, o încetinire sensibilă a creşterii economiei mondiale. Prelungirea crizei are la bază slăbiciunile sectorului financiar. Pentru a micşora efectele acestei se impun măsuri urgente de limitare a deficitului marcat de bugetele naţionale şi asta datorită unei noi posibile devalorizări a pieţei imobiliare americane. Cu alte cuvinte stabilitatea financiară globală suferă în primul rând din cauza datoriilor suverane (obligatiunile interne, euroobligaţiuni şi obligaţiuni străine) ale ţărilor şi din această cauză redresarea este diferită de la o regiune geografică la alta. Statele din Asia aflate în plin boom economic sunt sfătuite de FMI să se concentreze mai mult asupra stimulării cererii interne şi mai puţin asupra exporturilor, în timp ce economiile mature sunt încurajate să crească exporturile. Care este impactul geostrategic al crizei economice? Asistăm la o regândire a rolului statului în economie iar în spaţiul relaţiilor internaţionale, roluri globale consacrate precum cele ale SUA, Rusia, Marea Britanie, NATO sunt în reconsiderare. Un nou „look” geopolitic se prefigurează. Occidentul învaţă o geopolitică a austerităţii fiscale şi restructurează orizontul ambiţiilor strategice. Logica sfârşitului de secol se inversează. Subiecte precum aderarea Rusiei la NATO sau participarea Moscovei la scutul antirachetă european sunt puse în dezbatere. Rolul pe care SUA şi l-au asumat după 1945 începe să fie dat uitării. Rusia nu mai este o mare putere iar China îşi începe ascensiunea în „Olimpul puterii” . Să nu uităm însă că pacea existentă în Europa şi Extremul Orient nu a fost dintotdeauna. Starea de conflict a fost o constantă de-a lungul istoriei în ambele regiuni. America de la al doilea Război Mondial a fost un garant al descurajării şi al asigurării stabilităţii împotriva războiului, însa criza economică începută în 2008 a schimbat totul. Supraextinderea fiscală şi recesiunea economică au încărcat nota de plată a unui buget federal american deja în deficit. Întrebarea care se pune este dacă rolul de manager al balanţelor de putere deţinut de SUA până acum în Europa şi Extremul Orient se va păstra în condiţiile actualului deficit. A plăti pentru securitatea Europei şi a Extremului Orient ar putea mări costurile politice interne până la un nivel de nejustificat pentru oricine s-ar afla la Casa Albă. Va accepta contribuabilul american să achite factura securităţii altor regiuni ale lumii? Cum va fi tratată slăbiciunea Americii de către China, Rusia, Iran – altfel, puteri regionale cu precedente revizioniste? Va rezolva G20 problemele economice globale sau se transformă într-un „acvariu cu peştişori aurii” ca la Seul? Săptămânile care au trecut au marcat o serie de evenimente care denotă restructuraea hărţii geopolitice. Alianţele au început să se refacă. Actuala reuniune a G20 a avut puţine câştiguri notabile. Lumea este la un punct de inflexiune căutându-şi un nou început. Cât va dura aceasta căutare. În jur de 10 ani timp în care zonele de influenţă şi obiectivele se vor reaşeza, instituţiile internaţionale se vor moderniza, acordurile internaţioale vor suferii modificări importante. Ca să demonstrăm teroria enunţată de Tucidide care spunea că „istoria se repetă” ne-a întors practic la punctul de plecare în a reconsidera prevederile viabile din primului acord Breton Wood ce a definit sistemul financiar global. Mişcările pe scena politică globală au început. America îşi consolidează poziţia în Asia, China pe cea din Europa. Preşedintele Chinei, Hu Jintao a efectuat un turneu european în două capitale importante pentru mesajul pe care-l trasmit comunităţii internaţionale, Paris şi Lisabona. La doi ani după criza diplomatică din 2008 diferendele politice dintre China şi Franţa au fost date uitării. A fost prima vizită a preşedintelui chinez de la instalarea în fotoliul de la Elysee a lui Nicolas Sarkozy. Scopul acestei vizite depăşeşte setul de contracte comerciale în valoare de peste 20 miliarde euro, ea fiind de fapt o reaşezare a Chinei în Europa de vest. Deşi relaţii Beijingului cu estul şi centrul Europei datează din anii 1949 actuala situaţie a impus cooperarea cu unul din piloni arhitecturi UE, Franţa. Franţa a fost primul mare partener vestic care a stabilit relaţii de cooperare cu China începând cu 1964 când Parisul şi Beijingul au decis să deschida relaţiile la nivel de ambasadori. La baza acestui început, în epoca contemporană, au stat doi mari oameni de stat: Charles De Gaulle şi Deng Xiaoping (a făcut studiile la Paris). Istoria relaţiilor dintre cele două state a fost marcată de confrutări ciclice din acel moment. Franţa a vândut arme Taiwanul iar Beijingul a închis temporar consulatul francez de la Guangzhou relaţiile fiind reluate în 1994. Franţa nu are relaţii diplomatice cu Taipeiul, fiinţând în capitala Taiwanului numai un Institut Cultural Francez în cadrul căruia se află şi o secţie consulară. În 2008 relaţiile sino-franceze au suferit un nou clivaj. La originea acestuia s-au aflat două evenimente. Primul a fost datorat activiştilor pentru independenţa Tibetului care au atacat sportivul chinez ce purta flacăra olimpică pe strazile Parisului iar al doilea s-a datorat întălniri dintre preşedintele francez şi liderul tibetan Dalai Lama, considerat de chinezi drept un separatist care luptă pentru secesiunea Tibetului. În primul caz preşedintele Sarkozy a remis o scrisoare de sprijin şi simpatie pentru atletul chinez, Jin Jiang, cel care a purtat torţa olimpică. Răspunsul Beijingului a fost trimiterea unui emisar care să reducă tensiunile şi să pregătească participarea preşedintelui francez la JO de la Beijing. Între timp chinezii au boicotat produsele franţuzeşti şi principalele mall-uri franceze Carrefour din Beijing şi Shanghai pe timp de două zile. Pentru chinezi spectrul boicotul generat la adresa JO desfăşurate în fosta URSS era încă viu şi de neimaginat. Drept răspuns la al doilea moment premierul Wen Jiabao a ocolit Franţa în turneul derulat în acea perioadă în Europa, turneu marcat de o serie de contrate comerciale semnate în Germania, Anglia şi Spania.Vizita din aprilie a.c. a lui Sarkozy la Beijing a deschis însă o nouă pagină în relaţiile dintre cele două ţări. Cele trei proiecte globale ale lui Sarkozy (1) reforma sistemului monetar internaţional, (2) guvernaţa finaciară şi (3) realizarea unei pieţe a materiilor prime au nevoie de sprijinul Chinei. Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro preşedintele chinez spune că Beijingul vrea să meargă dincolo de simplele activităţi comerciale sau de investiţii, vrea să creeze un „parteneriat al egalilor”. De fapt Parisul şi Beijingul şi-au dat mâna să realizeze reforma sistemului monetar global dar şi pentru a coopera în coordonarea politicilor macroeconomice şi în reformarea instituţiilor globale precum FMI. Poziţia de lider a Franţei în UE şi preluarea preşedenţiei G20 au determinat Beijingul să investeacă în acestă relaţie mai ales că 2012 va aduce schimbări în structura de conducere a Chinei. Parisul vede în China o piaţă imensă pentru tehnologia de vârf franceză şi un sprijin pentru preşedenţia franceză la G20. China vede în relaţia cu Parisul un bastion al cuceririi sudului Europei pe axa Pireu, Napoli, Paris, Lisabona iar Portugalia este pentru China viitorul membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU pe un termen de doi ani. Care sunt contractele economice? Principalul beneficiar al achiziţiilor chinezeşti este consorţiul Airbus care a semnat contracte pentru 100 de avioane de tipul A320, A330 şi A350 cu companiile chineze China Southern Airlines, China Eastern, Air China sau CASC. Nu a fost uitat nici consorţiul Dassault Aviation care va colabora cu partea chineză în realizarea de avioane militare cu reacţie de ultimă generaţie. Gigantul nuclear Areva a semnat un contract de 2,5 miliarde euro prin care va oferi Chinei două reactoare nucleare şi va construi o fabrică de tratare a deşeurilor nucleare. De asemenea Areva va deschide, pentru partea chineză CNGPC, participarea la mina de uraniun de la Inouraren din Nigeria. Alcatel-Lucent consorţiul de comunicaţii a încheiat contracte de 1,2 miliarde euro cu operatorii chinezi China Mobile, China Telecom şi China Unicom în timp ce grupul petrolier Total şi China Power Investment au demarat un contract de 3 miliarde de euro pentru realizarea unei fabrici de gazefiere a cărbunelui în China. La Chateauroux în centrul Hexagonului se va construi un parc industrial unde vor fi create 4000 de locuri de muncă pentru francezii care vor asambla produse a căror componente vor fi fabricate în China.Într-o Europă afectată de criză, investiţiile chinezeşti, atât cele materiale cât şi cele de capital sunt o „gură de oxigen” nu numai pentru ţări precum Grecia dar şi pentru membri grupului G8.China este prezentă în locuri importanete de pe harta economică a Europei. La Napoli compania chineză COSCO (portul Shanghai al doilea din lume ca mărime are ca principal operator această firmă) a preluat extinderea zonei portuare, în timp ce portul grecesc Pireus a fost preluat în leasing pentru 5 milirade de euro de partea chineză. În Polonia şi Ucraina chinezii construiesc autostrăzi. Varşovia va primi investiţii chinezeşti directe, în 2010, de peste 350 milioane de euro. China a achiziţionat titluri de stat din Grecia pe care investitorii străini nu le doreau şi au recidivat prin cupărarea de titluri de stat emise de Madrid în valoare de 62 milioane dolari dând o „gură de oxigen” unei Spaniei lovite de recesiune. China cu rezervele sale valutare şi acumulările de capital în urma dezvoltării fulminante devine un rege Midas al ţărilor din Europa. Achiziţionarea a numeroase centre de exploatare a resurselor materiale din Africa, necesare propriei economii în expansiune, dar şi proiectele de dezvoltare accesate în diferite regiuni ale lumi, fac din capitalul chinezesc o armă de temut. Ceea ce vedem astăzi prin cele două turnee prezidenţiale din Asia şi Europa este un exerciţiu de comunicare şi de socializare între marile puteri, China şi SUA. Miza este încercarea de a fixa graniţe ferme pentru acţiunile permise, semnalizând totodată riscurile asociate încălcărilor acestora. În ultima instanţă contează punerea în scenă sau cât de credibilă este umbrela de descurajare şi de securitate regională. Ce se va întâmpla dacă cineva se decide s-o testeze? Sunt zone în Marea Chinei de Sud revendicate de toate ţările riverane. Zone bogate în resurse petroliere. China, spre exemplu, revendică suveranitatea asupra întregi Mării a Chinei de Sud. Un joc cu un substrat strategic important. Singapore, Thailanda, Japonia şi Coreea de Sud, ţări limitrofe la bazinul Mării Chinei de Sud, aliaţii ai SUA în Pacific, revendică zone similare cu cele revendicate de Beijing. America, prin vocea secretarul de stat, Hillary Clinton a afirmat că „soluţionarea paşnică a disputelor teritoriale din Marea Chinei de Sud reprezintă un interes naţional al SUA”. Imediat, Beijingul a reacţionat prompt, etichetând remarcile americane drept „un atac“. Care este ţinta reală? Controlul rutelor maritime comerciale din zonă. China face investiţii fără precedent în flota de război, în special în capabilităţi maritime antiacces (submarine, rachete antinavale şi antiportavion). Aceste investiţii în tehnologia militară crează insomnii satelor din regiune. Acolo, între statele din zonă, în special între China şi Japonia este, de fapt, în derulare, un foarte subtil „exerciţiu de comunicare“ …. navală. Ne întrebăm retoric: cum ar arăta libertatea mărilor Asiei fără portavionul USS George Washington? Michael Mandelbaum, profesor la Johns Hopkins University declara că s-ar putea ca noi înşine să descoperim în curând că „mai rău decât o Americă mult prea puternică este o Americă mult prea slabă“. S-ar putea să fie prea târziu?!