SEMANATORUL
Jul 10th, 2009 by admin
Am intrat în posesia unor numere ale Revistei literare săptămânale SEMANATORUL din anul 1905. Am avut o lectura plăcută şi doresc ca în materialele pe care le voi posta pe blog să preiau o serie de articole ale uneia dintre figurile emblematice ale culturii româneşti şi anume Nicolae Iorga, personalitate copleşitoare a culturii române dar şi a celei universale, în linia celor pe care Mircea Eliade îi numea de factură eciclopedică şi titanică. Unii exegeţi apreciează opera lui Nicolae Iorga la aproximativ 16000 de titluri, dintre care 1000 de volume, 10000 articole, 5000 de recenziişi studii. S-a calculat că a scris un articol pe zi.
Iorga a scris istoria umanităţii dar a visat şi la viitorul ei, a fost un dascăl al timpului său marcând politca dar şi cultura românescă jumătate de veac. Între 1905 şi 1906 este directorul revistei SEMANATORUL alături de el fiind în Comitetul de conducere St.O Iosif, M Sadoveanu şi I Scurtu. Revista, din timpul cât Nicolae Iorga a fost director, urmăreşte de fapt o reformă morală şi spirituală a societăţii româneşti, societatea fiind pentru el un fenomen sufletesc, o armonie a simţurilor ancestrale, dorind în acelaşi timp reabilitarea ţăranului român şi răspândirea culturii româneşti. George Călinescu spunea despre Nicolae Iorga “Cunoaşterea aproape monstruoasa a istoriei universale şi române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngaduit istoricului să improvizeze la cerere şi în timp scurt istorii parţiale: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istorii de relaţii, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria literaturii, istoria calătorilor străini, a tipăriturilor. Şi acestea nu sînt simple îndreptare, sînt sinteze complete, ex haustive, uneori disperat de amanunţite, egoiste în note pîna a nu lăsa altuia bucuria unui adaos… Iorga este în istorie Vergiliu, Sf. Paul şi Beatrice laolalta, care te conduce din infernul diplomelor pîna în roza celesta a viziunii totale“.
Primul articol din care am să reproduc pasaje se numeşe LIPSA DE LOIALITATE şi se găseşte în numărul 19 anul VI din 8 Maiu 1905 (menţionez că am păstrat ortografia aşa cum era în anul 1905):
„Între cuceririle cele mai târzii, dar şi cele mai însemnate, ale culturii morale a unui popor, e loialitatea. Ea nu se poate impune în nici un chip; n-a fost niciodată o lege care să pedepsească pe acel care nu e loial; omului neloial nu i se poate închide uşa sau refusa mîna, precum se face aceasta unui hoţ sau unui escroc. Neloialitatea lui culege toate foloasele unei socoteli urîte. Şi totuşi a fi neloial e mult mai murdar decît a avea multe păcate, e mult mai veştejitor pentru suflet, mult mai corupător pentru deprinderile unei societăţi. O societate se asigură pentru traiu prin legi de care trebuie să asculte orişicine, fiindcă asltfel pedeapsa loveşte scrisă şi cântărită,aproape tot aşa de sigură şi fixă,cum e pedeapsa pe care o dă natura celor care calcă legile ei. Ea se asigură prin datini, prin aşa-numitele << convenţii sociale >> : toată lumea s’a deprins, s’a înţeles pe încetul a face într’un fel, în anumite împrejurări; cine face astfel, cine dovedeşte prin aceasta că e mai rău decît acele datini,acela e înlăturat fără judecată;lumea întoarce capul cînd îl vede şi pune mâna în buzunar cînd îl întîlneste, ca să nu i-o întindă.Unele societăţi trăiesc numai cu aceste datini. Ele sunt privite ca sfinte.Rînduri de oameni şi le-au trecut ca o pavăză în potriva nedreptăţii, a păgubirii unora prin alţii, a uriciunii şi păcătoşeniei morale. Credinţa desăvîrşită a mii de mii de oameni li-a făcut ca un chivot de diamant care nu se poate zdrobi. Bătrînii, înţelepţii spun, la ori-ce întîmplare,datina,şi totul s’a încheiat.
Nevoia legilor s’a simţit mai mult la unele popoare decît la altele, potrivit cu firea fiecăruia.Dar de regulă ea se iveţte atuncea cînd oameni au în sfârşit multe lucruri însemnate, multe cuceriri şi stăpîniri de preţ, pe care trebuie să la apere bine, pentru cîtă muncă se află strînsă şi înfăţişată în ele.Legea e scrisă,faţă de datina moştenită prin cuvînt şi păstrată în minţi numai, fără semne. Ca şi datina, legile sunt neschinbate,infrangibile ca oţelul cel mai bun şi mai adevărat. Ele nu trăiesc împreună cu societatea, nu se dezvoltă odată cu dînsa; sînt ca o crsalidă pe care viaţa o sfarmă dacă poate sau ăn care uneori viaţa, prea slabă pentru a birui, se stinge. Mai multe, mai migăloase, mai sigure decît datina, întemeiate pe conştiinţa că ele cuprind adevărul desăvîrşit şi neschimbat, legile sînt însă şi ele neîndestulătoare.
Ceia ce nu poate da atunci legea minţii, datina superstiţiei, aceia o dă, în tovărăşiile de oameni cele mai înnaintate şi mai înnalte,-simţul inimii. Şi inima preţuieşte, cîntăreşte, judecă. Şi atunci de la dînsa, judecătorul cel mai gingaş, pe care însă nu oricine-l poate înţelege şi urma, vin anumite osînde. Ele nu cuprind în ele nici îndărătnicie neîduplecată, nici poftă fierbinte de răzbunare. Nu se rostesc în mijlocul fulgerelor şi trăsnetelor unui Munte Sinai cu fruntea în neguri. Le spune un înger bun, zîmbind de milă. Dar din inimile tuturor oamenilor de bine chipul moral al osînditului s’a şters. Îl vei întîlni chiar, vei răspunde la întrebările lui, îl vei da poate şi mîna, dacă eşti îngăduitor, cum sînt cei mai mulţi, dar el rămîne de atunci înnainte un om fără altă garanţie decît aceia pe care legea o impune şi o păzeşte; el e scos deci frăţia oamenilor nobili a aleşilor unui timp.
Evul mediu a numit loialitatea, pe care a cunoscut-o cînd încă nu erau decît datine, şi nu legi, cavalerism. Nu era dator nimeni să fie cavaler,şi aveai legături zilnice şi cu cei care nu erau.Dar cu cîtă sfinţenie păzia acela ce era, curăţenia cavalerismului său!
Teranul nostru are şi el, din moşi şi strămoşi, un cavalerism al lui, ale cărui regule nescrise le ştie foarte bine oricare locuitor al satelor. Precum atunci, în evul mediu,erau cavaleri şi necavaleri, la ţăranul romîn, sînt oameni cu omenie şi fără omenie. Omenia cuiva nu se poate strînge într’o definiţie de şcoală: este ceva al inimii, foarte ales, în care e bunătate, e dărniciie împărătească- un >>să întreacă de la mine<<!-,e o dreptate mai înaltă decît cea pusă în cîntar, e dorinţa de a îndatori, de a face plăcere cuiva, e recunoţtinţa discretă, e cumpănire în cuvinte, e desinteresare, spririt de jertfă, credinţă în prietenie, e milă, hărnicie în a da ajutor, modestie,respect pentru simţirile adînci ale sufletului aproapelui său: pentru durerea lui, pentru iubirea lui,pentru dorile lui. Cînd ţeranul zice de cineva >>om bun<<, Înţelege un om desăvîrşire bun, care nu poate fi bun decît în toate, un cristal moral desăvârşit,în care, dacă un unghiu e drept, trebuie să fie şi toate celelalte.Acela e <<kalos kagathos>>, <<cel mai frumos şi bun>> al Grecilor vechi.Pe lîngă el sînt mulţi oameni nehotărâţi, slabi, pentru care n’ai lua răspunderea. Şi,de cîte ori cineva calcă <<omenia>>,el ajunge <<viclean>>, el <<vicleneşte>>.
………………………………………………………………………………………………………
Pe lîngă atîtea însuşiri, domnilor, siliţi-vă şi la puţină loialitate, la puţină omenie! Noi, cei proşti, credem că parcă ar fi mai mult decît toate însuşirile celelalte!”