Asabyyia (1)
Feb 25th, 2011 by admin
Demonstraţiile din Tunisia transformate în „Revoluţia de iasomie” au bulversat Maghrebul şi întreg Orientul Mijlociu, ideile promovate făcându-şi apariţia şi pe reţelele de socializare, inclusiv în îndepărtatul Orient. Evident, acolo metodele de “chemare la mişcări de stradă” sunt mult mai sofisticate, ele suprapunându-se peste „matricea media” utilizată de administraţie. O primă observaţie la adresa mişcărilor sociale din Maghreb şi Orient: mişcări populare s-au făcut simţite în ţări a căror structură socială diferă având însă toate un numitor comun starea de spirit a unor societăţii umilite constat de clasa conducătoare. În Tunisia revoltele au început de la un incident banal legat de preţul unor mărfuri pe care încerca un student şomer să le vândă şi de la reacţia disproporţionată a forţelor de ordine care l-au agresat. În Egipt revolta a plecat de la starea de sărăcie a majorităţii, nemulţumirile cuprinzând largi categorii sociale, de la profesori universitari la studenţi, de la ingineri şi agricultori până la vânzătorii din bazar. Numai militarii au avut o situaţie privilegiată beneficiind de propriile magazine, spitale şi şcoli, dividende din afacerile industriale sau agricole derulate de complexul militar sau de pregătire în străinătate. O a doua constatare este dată de faptul că revoluţia a început în doua state sărace unde resursele naturale nu satisfac cerinţele. În Libia situaţia este diferită şi mult mai complicata decât în celelalte ţări din zonă o situaţie pe care o vom analiza în curând având în vedere că am intrat pe „tunelul” care ne duce la finalul dictaturii de la Tripoli. Bogăţia care a susţinut regimul este dată de resurse – petrolul – şi este reflectată în starea generală bună a economiei naţionale. Fiecare libian are o rentă lunară obţinută din exploatarea petrolului. Nemulţumirile sunt datorate diferenţei dintre sistemul politico-social şi progresul economic. Nu există partide politice, politica internă are la bază concepţia liderului libian, expusă în lucrarea sa “Cartea Verde”. Potrivit acesteia, există o „a treia cale de dezvoltare” a societăţii islamice, total diferită de capitalism şi comunism, care va conduce la o „nouă societate socialistă”, în care „profitul şi moneda vor dispărea, iar producţia va ajunge în stadiul de a satisface toate nevoile materiale ale membrilor săi”. Cartea Verde este cea care interzice funcţionarea partidelor. Ce este diferit în Libia? Faptul că în Libia există o coeziune naţională precară ţara fiind alcătuită, în mod tradiţional, din trei provincii istorice Tripolitania, Fezzam şi Ciremaica. În afara unui spirit regional puternic, există o solidă identitate de tip tribal care nu se suprapune peste identitatea de tip naţional. Avem de-a face cu conceptul, din gândirea araba, denumit asabiyya. Acesta îşi face din nou simţită prezenţa şi explică contestarea puterii centrale şi punerea pe prim plan a identităţii tribale. În Bahrain avem o monarhie constituţională. Cele mai importante funcţii politice sunt ocupate de membrii familiei Al-Khalifa. Aici nu sărăcia este motivul pentru care şiiţii, dar şi sunniți în egală măsură, au ieşit in strada. Prezenţa unei familii regale la cârma vieţii politice unde a acaparat toate poziţiile ministeriale alături de lipsa libertăţilor esenţiale au determinat protestele din stradă. A treia constatare este aceea că totul în aceste zone se datorează în primul rând generaţiei tinere „generaţia Twitter”, grupul demografic majoritar în mai toate ţările aflate în conflicte deschise, grup care nu are un viitor asigurat. Revenind la Libia putem afirma că dacă informaţiile difuzate de Al-Jazeera, singura televiziune care a scăpat cenzurii regimului sunt adevărate, Gaddafi a decis că a-şi decima poporul pentru a rămâne la putere(!?). Cartiere întregi din Tripoli sau din oraşele principale au fost trecute prin foc şi sabie. Avioane şi elicoptere ale armatei libiene au tras contra manifestanţilor, dar şi asupra moscheilor, unde se rugau pelerinii îngroziţi de evenimentele din stradă. Şi apoi au intervenit mercenarii recrutaţi în Africa subsahariană sau în fostele state sovietice. Lunetişti sau veterani ai războiului din Afganistan sau Irak. Gaddafi nu va ieşi deloc întărit din această baie de sânge. Dimpotrivă, discursurile sale sunt o dovadă de slăbiciune, gesturi disperate de salvare. Toată această perioadă nu i-a fost favorabilă : câţiva miniştri şi mai mulţi diplomaţi au demisionat. Armata este în degringoladă, doi piloţi militari au fugit împreună cu avioanele supersonice în Malta, alţi doi piloţi s-au refugiat într-o bază controlată de Opoziţie în estul ţării. În armată, diviziunile tribale reînvie şi cu asta ostilitatea faţă de prezenţa unor mercenari străini. În aceste condiţii manifestanţii nu doresc să renunţe. Bineînţeles, aceste lucruri nu ne permit să spunem că Gaddafi este terminat, dar se întrevede un început al disoluţiei puterii sale. De reţinut că cea mai mare parte a manifestanţilor de la Tripoli sunt tineri, ca şi cei de la Tunis şi de Cairo. Tinerii sunt motorul revoluţiilor din lumea arabă. Gadafi, ca lider „etern” al Libiei, a avut un comportament complet nediplomatic din momentul în care a preluat puterea în 1969. La toate reuniunile la care a participat, şi-a montat cortul lângă zgârie-nori sau în diverse parcuri, ignorând orice reguli de bună-creştere. În anii 80 liderul libian a fost acuzat că finanţează terorismul internaţional. Reacţia lui a fost un plan prin care organizează două atentate ce au cutremurat liniile aeriene internaţionale. Două avioane spulberate în aer de bombe artizanale. Lockerbie şi DC10 au totalizat împreună 440 de morţi. După ce a recunoscut complicitatea în cele două atentate predându-i pe cei doi executanţi pentru a fi judecaţi şi-a dat din nou în petec. În 2009, perorează de la tribuna ONU împotriva Occidentului, alături de un alt lider celebru, Ahmadinejad sau cum spunem noi „a tunat şi i-a adunat”. Un an mai târziu, aflat în vizită la Roma, declara senin că vrea să islamizeze întreaga Europă. Pe ce se bazează puterea liderului Libian? În primul rând pe resursele de petrol. Libia are cele mai mari rezerve de petrol din Africa, estimate, potrivit Oil and Gas Journal, la aproximativ 41,5 miliarde de barili, de calitate superioară. Compania Naţională de Petrol din Libia produce, conform datelor cuprinse în International Crude Oil Market Handbook, 1,8 milioane de barili de petrol pe zi prin procedee tehnologice puţin costisitoare, datorită calităţii ridicate a resurselor sale petroliere. Cea mai mare parte a exporturilor de petrol din Libia se îndreaptă către ţări europene precum Italia, Germania sau Franţa. Administrarea resurselor petroliere ale Libiei este realizată de Corporaţia Naţională de Petrol, o companie aflată în proprietatea statului şi care a permis unor companii europene sau americane sa investească în Libia. O a patra observaţie este dată de temerea instaurării unui regim de orientare religioasa extremista la Cairo, la Tunis sau la Tripoli. În momentul actual, la care ne raportam, în Egipt, în Tunisia, sau la Tripoli, mişcările religioase care coabitează acolo sunt de tip moderat, odată ce au admis să participe la jocul politic, fiind şi ele într-o situaţie dificilă. Spre exemplu Fraţii Musulmani sunt la 25% din preferinţele egiptenilor. De altfel Fraţii Musulmani şi-au anunţat intenţia de a nu participa la viitoarele alegeri prezidenţiale. Asta nu înseamnă că nu-şi vor declara susţinerea pentru unul sau altul dintre candidaţi. Aplicând regulile democraţiei alegerile pot fi câştigate de oricine se bucura de susţinere populară suficientă. În absenţa unei oferte politice atrăgătoare care să ştie să „profite” de energia imensă a celor care au înfăptuit revoluţiile tunisiană, egipteană sau libiană alternativa poate fi şi organizaţia Fraţii Musulmani sau altă organizaţie fundamentalistă. Viitoarea administraţie depinde foarte mult de capacitatea de organizare a forţelor politice din cele trei ţări ca şi de o serie de factori sociali şi economici. Despre aceste lucruri vom mai discuta. Deocamdată o să mai rememorăm un singur fapt: declaraţia premierului englez David Cameron în Parlamentul din Kuweit. Momentul și locul ales de premierul britanic David Cameron pentru a încuraja năzuința spre democrație în țările arabe este simbolic: Parlamentul Kuweitului, la 20 de ani de la eliberarea de către aliații occidentali a acestei țări de sub ocupația dictatorului irakian Saddam Hussein. Acolo premierul britanic a fost flancat de fostul premier John Major, principalul aliat al președintelui american George Bush senior în primul război din Golf. David Cameron a afirmat că „cei care sugerează că în lumea arabă sau musulmană democrația nu are sorți de izbândă cochetează cu rasismul”.