Siria şi dominoului puterii în Levant
May 1st, 2011 by admin
Referitor la Orientul Mijlociul şi la Africa de Nord nimic nu este simplu. Spectrul unui regres datorat înlocuirii actualelor guverne nu este de neglijat. Rămăşiţele Războiului Rece, datorate dictatorii instalaţi la putere în anii 60-70, trebuie înlăturate chiar cu riscul apariţiei unor curente islamist fundamentaliste în organigramele politice ale ţărilor respective. Câtă dorinţă pentru crearea unor societăţi democratice sau cât angajament islamist se află la originea acestor revoluţii este greu de evaluat. Acum avem din toate câte puţin. Va fi important efortul pe care Occidentul îl va depune pentru ca aceste state să evolueze în condiţiile tradiţiilor culturale proprii spre societăţi deschise în care libertăţile fundamentale ale individului să fie protejate iar bunăstare care era apanajul oligarhiei de partid ce se afla la putere să se răspândească în mijlocul celor mulţi şi năpăstuiţi. Este un proces de durată care începe printr-o reorganizare a vieţii politice pe baze democratice. Nu este un proces uşor şi nici nu se va realiza peste noapte. Va necesita timp şi resurse. Europa va trebui să se implice nu numai militar dar şi economic pentru a stabiliza forţa de muncă şi a opri imigraţia.
Revoluţiile din Africa au avut ca motor principal tânăra generaţie cu vârste cuprinse între 16-30 ani care nu şi-au găsit până acum un drum în viaţă. Aceştia, de cele mai multe ori, devin combatanţi în mişcările extremiste. Nu controalele la graniţa Schengen vor face ca acest fenomen al imigraţiei să dispară sau să revină în limite acceptabile, ci sprijinirea măsurilor economice, prin investiţii în ţările respective şi crearea de locuri de muncă pentru tânăra generaţie. De asemenea, politicile externe ale ţărilor membre ale UE sunt diferite, iar acestea se reflectă acum în disensiunile din interiorul Uniuni privind imigraţia. Presiunea extremiştilor din tot spectrul politic dar şi a partidelor de extremă dreaptă din ţările europene este imensă. Posedaţi de tot felul de „frici”, în funcţie de proximitatea geografică, politică sau economică a ţărilor care-i ameninţă, fiecare cancelarie europeană acţionează diferit. Este cazul acum al derulării, aşa cum am subliniat de nenumărate ori, a unei politici externe coerente comune a Uniunii.
Întrebarea de pe buzele multor analişti este: de ce s-a mobilizat comunitatea internaţională mai repede pentru Tunisia şi Egipt iar Siria se constituie într-o excepţie? Poate din cauza nefinalizării situaţiei în Libia? Greu de răspuns. Siria este implicată în toate conflictele regiunii. Răsturnarea regimului de la Damasc ar aduce frisoane atât la Teheran cât şi la Tel Aviv. Efectele căderii regimului lui Bashar este incalculabil mai mare în comparaţie cu plecarea lui Mubarak de la Cairo. Siria susţine grupările Hezbollah şi Hamas, împiedică Libanul să-şi dezvolte relaţiile cu Occidentul, sprijină mişcarea şiită a lui Nuri al Maliki din Irak. Damascul are relaţii cu vecinii prin intermediul minorităţilor sale. În Siria găseşti kurzi (hăituiţi de regim) şi druizi pe culmile Golanului sau la graniţa cu Libanul. Siria este similară Libanului din punct de vedere etnic ea fiind o punte a Iranului în contrabalansarea unei eventuale riposte asupra instalaţiilor nucleare care ar veni de la Tel Aviv.
Franţa Marea Britanie Germania şi Portugalia au luat iniţiativa de a propune un proiect de rezoluţie în vederea condamnării regimului sirian pentru reprimarea sângeroasă a manifestaţiilor populare împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Siria a ales soluţia militară pentru reprimarea contestatarilor.
De fapt Siria a fost reconstruită, de la preluarea puterii de către Hafez al-Assad, ca un stat cu structură militară (fiecare numire în administraţie indiferent de poziție este aprobată de structurile de securitate şi de cele militare) . Are o conducere şiită şi o populaţie majoritar sunnită, are relaţii strânse cu Teheranul şi cu mişcare şiită Hezbollah (din Liban) şi este duşmanul declarat al Israelului. Hafez a moştenit un regim dictatorial caracterizat prin ani de instabilitate datoraţi unei conduceri militare organizată ulterior pe scheletul unui singur partid de guvernământ. Este o ţară care din 1948 a fost zguduită de numeroase lovituri de stat.
Venirea la putere a fiului său Bashar al Assad în 2000 a dus la integrarea şi mai adâncă în sistemul politic a militarilor. El a numit omeni loiali din grupul Alauiţilor (populaţie ce trăieşte în munţii An-Nusayriyah de-a lungul Mării Mediterane, pe coasta Siriei) de unde este originar. Ţara s-a aflat timp de mai multe decenii sub Legea stării de necesitate (introdusă în 1963), fapt care a permis controlul total al societății siriene.
Despre Siria se ştiu puţine lucruri în condiţiile în care ziarişti străini au fost obligaţi să părăsească ţara. Ceea ce ştim este că guvernul a clamat reforme esenţiale şi nu a onorat nici una din promisiuni. Protestatari care au cerut iniţial reforme acum solicită plecarea preşedintelui şi înlocuirea actualilor reprezentanţi ai partidului Bass. Siria nu este precum celelalte ţări din Africa de Nord ea având un specific aparte. Este mai puţin conectată internaţional decât Egiptul dar nu este aşa de izolată precum Libia, regimul este mult mai dur decât în Tunisia dar are avantajul lecţiilor precedente învăţate de la cei ce au condus Tunisia Libia sau Egiptul. Din această cauză comunitatea internaţională şi în special occidentali nu ştiu cum să reacţioneze. Repetarea scenariului din Libia nu pare posibil. De altfel în Siria nu a apărut o mişcare insurgentă iar sirieni nu au pus mâna pe arme. O parte din comunitatea internaţională condusă de SUA evocă necesitatea unor sancţiuni împotriva liderilor sirieni în special la adresa înalţilor demnitari.
Bashar al-Assad a decis să reprime revolta din Deraa aşa cum tatăl său a făcut-o cu oraşul Hama în 1982 unde a dat ordin să bombardeze localitatea pentru a înăbuşi o revoltă şi unde au murit zeci de sirieni.
Siria devine o excepţie. Nici în Egipt şi nici în Tunisia nu au murit 400 de oameni împuşcaţi de regim. În Deraa sunt dislocaţi actualmente 3000 de militari cu tot echipamentul din dotare. Tancuri au luat locul maşinilor pe străzi, lunetiştii sunt postaţi pe clădiri iar sute de membri ai serviciilor secrete patrulează în oraş. Graniţa cu Iordania, din apropierea Deraa, a fost închisă.
O primă concluzie se impune: o Sirie cu o altă orientare politică ar rupe legătura Iranului cu Orientul Mijlociu şi ar reduce eficacitatea Hezbollah – ului în Liban şi a Hamas – ului în Palestina. Dacă citeşti ce se scrie în presa din Israel sau în cea din Turcia constaţi cu stupoare că sunt temeri, uneori îndreptățite, asupra a ceea ce ar putea urma după regimul Bashar în Siria. Exemplu este era post Saddam în Irak. O eră turbulentă şi plină de insurgenţă armată.
O altă concluzie este: incertitudinea unei administraţii sunnite la Damasc. Sunt o serie de jucători în regiune care nu ştiu cum ar evolua un guvern sunnit în relaţiile internaţionale. Siguri care înclină spre o nouă administraţie la Damasc sunt cei din Arabia Saudită care şi-ar dori o Sirie sunnită ce poate să contrabalanseze puterea crescândă a Iranului. Cum va evolua sectarismul religios într-o regiunea unde Siria joacă un rol important în relaţia cu Beirutul sau cu Bagdadul? Există o comunitate kurdă în Siria la graniţa cu Turcia care poate aduce mişcări insurecţionale de partea cealaltă a graniţei. Totuşi, în aceste condiţii, marii jucători regionali (Turcia, Israel, Arabia Saudită) nu agreează făţiş un nou guvern la Damasc… cel puţin pentru moment. Paradoxul este că dacă Siria renunţă la relaţia cu Iranul va reduce presiunea internaţională asupra Damascului dar va face loc unei noi presiuni care se va adresa înlocuirii regimului Bashar.
Ce fac vecinii? Turcia pregăteşte planurile militare pentru situaţiile de urgenţă. Siria este în pragul unui război civil conform unor surse militare turce . Planurile vor fi prezentate spre aprobare în următoarea şedinţă a Consiliului Securităţii Naţionale. Astfel au fost stabilite taberele de refugiaţi şi viitoarele spitale de linie: Hatai, Kilis, Gaziantep, Sanliurfa şi Mardin.
Ce va urma? O situaţie confuză în Siria care va fi alimentată de sunniţii din regiune. Sancţiunile împotriva Damascului din partea ONU şi a UE. Turcia a primit tacit rolul de a găsi o soluţie regională la situaţia din Siria. Teheranul va continua să trimită militarii Gărzii Naţionale să apere regimul Bashar. Fracţiunile palestiniene Fatah şi Hamas s-au decis să facă pace pentru a conduce teritoriile palestinienilor. Se pregăteşte a treia intifadă?!