Golful Persic în război… economic!
Jan 7th, 2012 by admin
In timp ce guvernul interimar de la Tripoli își alege noul șef al forțelor armate în persoana lui Yousef al-Manqoush, un general în rezervă din Misrata, în Golful Persic exercițiul iranian Velayat 90 se apropie de final. Sunt două zone fierbinți care merită atenție în 2012. La acestea adăugăm Marea Chinei de Sud (Nan Hai) și Marea Galbenă și avem o imagine sugestivă a posibilelor conflicte ale anului Dragonului negru de apă.
Libia, cândva un stat de temut în lumea arabă, are astăzi mari probleme în a-și forma noile structuri. Numirea noului ministru al apărării este un pas important, dacă ar avea și ce… să conducă. Noua armată libiană este în organizare. Structurile militare voluntare(grupările), care au dus la înlăturarea lui Gaddafi, sunt din zone diferite de conflict (Zitan sau Misrata), cu zeci de tone de arme și muniții, mii de piese de artilerie sau zeci de tancuri dar cu opțiuni diferite pentru posturile de conducere din zona militară. Foștii luptători din Tripoli controlează o zonă de securitate din oraș și vânează foștii luptători din Misrata, actualii componenți majoritari ai noii armate libiene, ajunși în capitala țării, folosind lansatoare de grenade reactive și pistoale mitralieră. Zeci de mașini, cu armament greu motat pe ele, sunt staționate în punctele cheie ale drumurilor principale, iar de pe acoperișurile caselor te vânează lunetiștii. Spitalele sunt pline de răniți care se îndreptă spre saloanele de urgență. Imaginea este încă apocaliptică.
În aceste condiții Consiliul Militar din Tripoli a început să ia măsuri de arestare a imsurgenților și acelora care nu predau armele. Termenul de predare a armamentului a expirat la finele lui Decembrie 2011. Cei prinși în acte de violență sau cei care nu respectă hotărârile privind predarea armelor, vor fi prezentați tribunalelor militare pentru judecată.
Săptămâna aceasta pe autostrada Zawia a avut loc un incident între militarii noii armate libiene și insurgenții, care nu predau armele și încercă destabilizarea Libiei. Subiectul a fost păstrarea controlul asupra aeroportului internațional din Tripoli. Cu greu forțele guvernamentale i-au respins pe insurgenți.
De fapt cine cu cine se luptă? Forțele naționale cu rebelii din fostul regim cărora li s-au alăturat elemete insurecționale fundamentaliste ale fracțiunilor Al Qaida din Nordul Africii.
Ce doresc insurgenții? Transformarea Libiei într-un stat islamist unde Sharia să fie legea fundamentală.
Abd al-Hakim al-Nadishih, un fost student în Germania, a fost inițiatorul forumului Coaliția cetățenilor din Tripoli. El a invitat capii milițiilor din Libia la o întâlnire, prima de la terminarea oficială a războiului. Surpriză: toți participanți prezenți au venit în ținută business, deci cu cravată. Gaddafi a trasformat Libia într-un sistem haotic, iar ceea ce s-a dorit acum a fost o clarificare a căilor de urmat de după dictatură. A fost o reușită? Nu se cunosc detalii. Cert este că a fost un început.
Islamismul este o cultură cu rădăcini solide în aceste teritorii, este de fapt viața de zi cu zi a locuitorilor acestor teritorii. Ziarele care apar în Libia se epuizeză până la prânz acesta fiind o dovadă a dorinței de informație și de particiapre a cetățenilor libieni la politica statului. În schimb reconstrucția orașelor libiene nu a început încă. Tripoli și Misrata arată, în poze și în realitate, precum arătau odată Sarajevo sau Grozni. Sirte este un oraș cucerit și nu unul eliberat. În el se mai ascund loialiști lui Gaddafi.
Libia este un muzeu de arme distruse, camioane incendiate, tancuri fără turele, lovite de rachetele aer-sol ale NATO iar oleoductele sunt încă inchise.
Libia, după un violent război civil, cu peste 40000 de morți, se reinventează. Libia are un viitor alături de țările Maghrebiene și de europeni.
În Golful Persic retorica ce prevestește conflictul continuă. Europa se pregătește de sancțiuni la finele lui ianuarie 2012. Reprezentanţii celor 27 au purtat discuţii pe tema sancţiunilor împotriva Iranului reușind să elimine toate obiecţiile. De remarcat că țări precum Grecia s-a opus embargoului, ea importă o treime din petrolul său din Iran în condiţii financiare foarte avantajoase la fel ca și Spania și Italia. Uniunea Europeană importă 450.000 de barili pe zi din producţia iraniană de 2,6 milioane de barili, ceea ce face din Europa al doilea importator de petrol iranian după China. Pe locul al treilea se situează India urmată apoi de Japonia și Coreea de Sud.
China, în special, este un aliat al Iranului şi a fost în mod constant o susţinătoare a regimului de la Teheran în Consiliul de Securitate chiar şi atunci când Rusia părea să accepte sancţiuni mai dure împotriva Iranului, a criticat “sancţiunile unilaterale” anunţate de Casa Albă şi a avertizat că acestea nu vor afecta “schimburile sale comerciale” cu Iranul.
În mod sigur, Teheranul îşi va reorienta exporturile către China şi către celelalte ţări asiatice dar şi către ţări africane aflate în plină expansiune economică şi care au nevoie de petrol ieftin. Iranul poate exporta anual peste 2,3 milioane de barili.
Ce însemnă aceste sancțiuni?
Vânzările de petrol însemnă 60% din totalul economiei iraniene în condiţiile embargoului. Iranul va fi obligat să ofere reduceri semnificative noilor importatori pentru a-şi menţine volumul de vânzări. Cu bani mai puţini la buget, guvernului iranian i-ar deveni tot mai dificil să achite subvenţiile pentru hrană şi încălzire pentru populaţie. Moneda națională se va prăbuși în raport cu dolarul american(deja a scăzut cu 40% în raport cu dolarul, în ultimele zile).
Peste trei luni în Iran vor avea loc alegeri parlamentare. Prezidenţialele din 2009 au fost urmate de proteste masive care în cele din urmă au fost înnăbuşite în sânge de regim. Faezeh Hashemi Rafsanjani, fata fostului președinte al Iranului care a trecut de partea contestatarilor în 2009, a fost trimisă în judecată pentru campanie împotriva sistemului tradițional islamic al țării.
Vor fi noi proteste? În mod sigur. Ce urmări vor avea? Sunt două scenarii: o baie de sânge sau o Primăvară Asiatică.
Conservatorii și fundamentaliști din conducerea autocrată a Teheranul, unii dintre ei fiind dintre cei care au participat în 1979 la Revoluția Islamică, vor o confruntare cu Vestul, cu SUA, ceea ce le-ar aduce o consolidare a propriei puteri. Astfel sunt posibile confruntări limitate la granița navală a Iranului, în Golful Persic. Să ne aducem aminte de cei 15 marinari din flota navală britanică capturați de forțele navale iraniene. Iranul a cumpărat de Rusia și China submarine mici, torpile sofisticate, rachete de croazieră anti-navă și vedete de mici dimensiuni ce pot angaja un război naval limitat.
Noile declarații de la Washington și Teheran denotă că SUA și Iranul duc un război economic la nivelele de jos, dar care va fi escaladat în lunile ce vin. Iranul a devenit un test al unității coaliției țărilor democratice dar și un test pentru economia mondială în plină criză.
SUA va continua și întări prezența sa în Golf cum s-a întâmplate de decenii. Sancțiunile promovate de administrația Obama, la finele anului, duc la interzicerea relațiilor financiare cu Banca Centrală a Iranului. În mod practic Banca Centrală a Iranului iese din sistemul financiar american. China, a la rândul ei, a taiat mai mult de jumătate din importurile sale de petrol din Iran(vrea o renegociere a prețului în condițiile în care rămâne singurul importator important?).
Prețul barilului de petrol Brent în condițiile unei incertitudini agravate de noile declarații belicoase la Teheranului? Deocamdată 114 USD la Londra dar pe un trend în creștere! Analiștii bursei de energie evaluează o țintă de 200 dolari/baril în caz de conflict. Cine va câștiga? Rusia!
Mulți dintre analiști pe care i-am citit, în ultimul timp, evaluează posibilitatea apariției unui conflict armat iminent cu Teheranul.
Un război, în opinia mea, ar destabiliza Orientul Mijlociu în acest moment, deși SUA va trebui să-și îndeplinească angajamentele asumate în regiune.
Iranul poate închide temporar Strâmtoarea Ormuz, cu costuri considerabile pentru transportatorii de petrol, cu asigurări colosale ale navelor și ale încărcăturilor, dar acest fapt va avea consecințe dramatice pentru Teheran, coalizând forțele din zonă, și nu numai, împotriva lor.
Iranul nu va renunța la programul nuclear, iar confruntarea este, în fond, ultima soluție.
Arsenalul balistic al Teheranului este de departe cel mai complex din Orientul mijlociu. Iranul a dezvăluit recent faptul că posedă o rachetă denumită Golful Persic și care poate lovi ținte navale la 250 de km față de țărm. Nu se cunosc caracteristicile și acuratețea rachetei dar îți faci o părere asupra a ceea ce caută să realizeze aramta iraniană. Rachetele balistice sunt în mod natural capabile să transporte o încărcătură convențională, chimică sau biologică de mică capacitate datorită modului în care evoluează pe o traiectorie ce însemnă ieșire/reintrarea în atmosfera pământului, și de aceea, fără o încărcătură nucleară sunt aproape ineficiente pe suprafețe întinse (o bombă convențională de 1000 kg este letală pe o suprafață de 30-100m). De ce să dezvolți rachete balistice care să străbată 3500 km până la Londra și să producă pagube minime?
Asta este de fapt ceea ce vor iranienii: rachete balistice cu încărcătură nucleară.
Ca să lovească Israelul au nevoie de o rază de acțiune de 1000-1300 km. Astfel au modificat racheta Shahab-3 că să aibă o rază mai lungă de acțiune și au denumit-o Ghadr-1. Din fericire Iranul nu le poate produce fără ajutorul Coreei de Nord. În aceste condiții au dezvoltat o tehnologie a rachetelor cu combustibil solid, rachetele Sajjil, pe care le pot produce în complexul militar propriu. Cu ajutorul chinezilor, iranienii au construit o fabrică pentru producerea rachetelor anti-navă cu o rază de până la 120 km. Rechetele au fost testate în actualul exercițiu alături de un alt tip de rachetă navă-aer probabil o copie a fostului sistem SM-1 utilizat până în 70 de americani.
A trăi cu un Iran nuclear este o poveste mult prea complicată și plină de riscuri nu numai pentru Israel dar și pentru Europa. Iranul ne-a semnalat cât de multă dezordine și pagube poate crea la momentul actual.
Descurajarea Iranului va aduce un cost imens în final.
Între un război convențional acum și unul nuclear mai târziu este de preferat unul convențional acum sau oricând, înainte de a dezvolta o armă nucleară iraniană.
Dar până în acel moment mai sunt pași de parcurs iar sancțiunile economice și mișcările populare din Iran pot schimba situația. America la fel ca și Occidentul sunt în recesiune și nu manifestă mult chef de un nou război. Poate atunci când scepticii acestui război se vor trezi să nu fie prea târziu.
Să așteptăm reacția din Primăvara…Verzilor.
