Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

Programul nuclear şi comunitatea internaţională

La 1 octombrie la Geneva, între Iran şi grupul celor 5+1, reunind statele membre permanente ale Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa) plus Germania, s-a încheiat un accord  de cooperare. Acordul a reprezentat un compromis major în relaţia dintre Teheran şi comunitatea internaţională. La negocieri a avut loc o întâlnire istorică. Întâlnirea dintre negociatorul şef iranian Saeed Jalili şi William J. Burns, numărul 3 în ierarhia Departamentului de Stat, nu are precedent în relaţiile la nivel înalt dintre Iran şi SUA din ultimii 30 de ani. La finele unor discuţii care au durat  45 de minute,  desfăşurate în timpul unui prânz la care au participat cei doi oficiali, Iranul a acceptat ca, în termen de două săptămâni, să pună la dispoziţia inspectorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) centrul de la Qom, locul unde americani au descoperit, în septembrie 2009, o instalaţie clandestină de îmbogăţire a uraniului. Deasemenea Teheranul a anunţat disponibilitatea sa de a trimite în Rusia, respectiv Franţa trei sferturi din stocul său cunoscut de uraniu uşor îmbogăţit pentru a fi reconfigurat şi utilizat într-un reactor de cercetare medicală din capitala Teheran.

Concluzia întâlnirii este că am asistat, nu la o schimbare la faţă a regimului Ahmadinejad, un regim care nu cu foarte mult timp în urmă ameninţa să şteargă de pe faţa pământului Israelul ci numai la o nouă etapă de întârziere a procesului de desfăşurare a sancţiunilor internaţionale.

Iranul are în spate o lungă istorie de activităţi clandestine care încalcă flagrant tratatul de nonproliferare şi rezoluţiile Consiliului de Securitate. Episodul recent, al descoperirii facilităţilor de îmbogăţire a uraniului dezvoltate într-o bază militara lânga Qom (un centru similar a fost identificat şi la Natanz în 2002) confirmă faptul că Iranul nu a renunţat niciun moment la intenţia dezvoltării unei componente militare a programului său nuclear. Testarea  cu success cu numai câteva zile înainte de Acordul de la Geneva a capacităţilor balistice ale unei rachetă Shabab-3, cu o rază de acţiune de 1.300 de km, care poate lovi ţinte  pe teritoriul Israelului, a fost o demonstraţie de forţă militară.

De fapt a ales sau nu să facă concesii Ahmadinejad ? Cum spuneam mai sus a fost o mişcare tactică, necesară prevenirii unei izolări internaţională şi a unei consolidări a sancţiunilor economice împotriva regimului de la Teheran. Ahmadinejad a câştigat un timp preţios, la adăpostul căruia activităţile de îmbogăţire continuă. Mai multe publicaţii occidentale, precum The Economist sau Newsweek, au relatat faptul că serviciile secrete din Marea Britanie, Germania, Franţa şi Israel au ajuns la concluzii similare: programul iranian de înarmare nucleară continuă.

În curând, Occidentul va fi  pus în faţa unui fapt împlinit: un Iran nuclear. Această perspectivă crează panică în rândul multor foşti şi actuali oficiali, nu numai americani, care mai în surdină sau mai voalat solicita considerarea unor măsuri militare preventive ca soluţie acceptabilă împotriva Teheranului, pentru stoparea programului nuclear. Se vorbeşte în acelaşi timp despre conceptul folosit în timpul Războiului Rece de “echilibru al terorii nucleare”  care ar ţine focoasele nucleare departe de fanaticii Gărzii Revoluţionare. Conceptul nu mai funcţionează astăzi într-o zonă în care terorismul şi fanatismul capătă aspecte necontrolabile. Percepţia de amenţare a unui Iran nuclear este mai bine conturată decât cea a unui Irak agresiv din timpul lui Sadam Hussein. Combinaţia dintre valenţele radicalismului şi idealismului Islamic, îmbrăcate în haina militantismului şiit având la bază concepţiile lui Marx şi Engels susţinute de arme nucleare crează o stare de mare nelimnişte în orice altă cancelarie occidentală. Conflictul dintre Est şi Vest de la finele celui de-al Doilea Război Mondial datorat apariţiei şi dezvoltării armelor nucleare a fost în primul rând o confruntare strategică susţinută de ideologii diferite. Şi cu toate acestea confruntarea dintre cele două blocuri a avut raţionalitatea ei. Cele două mari puteri, liderii SUA şi URSS au înţeles că spirala escaladării nucleare duce la distrugerea omenirii. Un joc periculos cu sumă nulă. Astfel, echilibrul strategic a devenit echilibrul psihologic al terorii. Cursa pentru supremaţie a căpătat două sensuri unul spre avantajul dezvoltării tehnologice a propriilor arme contrabalansat de negocierile de dezarmare care au fost un fel de „algocalmin” pentru relaţiile internaţionale de-a lungul Războiului Rece. Un Iran nuclear, cu un regim fanatic şi fundamentalist, în timpul unui puseu revoluţionar, dispunând de arma nucleară, poate folosi momentul pentru a da acestor ieşiri exprimarea lor militară.

Iranul a recidivat în turbulenţele politice,evidenţiind capacitatea de rezistenţă a opoziţiei. La şase luni de la alegeri, încercarea de a reforma Republica Islamică se transformă într-o revoltă împotriva theocraţiei. Iranul se îndreaptă către o dictatură militară iar o confruntare internă pare inevitabilă.

Funeraliile  Ayatollahului Ali Hossein-Montazeri, întruchipează neliniştea celui mai iubit şef religios şiit referitor la brutalitatea regimului şi a glisării intereselor sale către mizeria politică.Neliniştea s-a transferat mulţimii. Martirajul ayatolahului în viaţă îl transform dincolo de moarte într-un inamic puternic al regimului de la Teheran care adună în jurul său opoziţia în timpul marii sărbători de Ashura.

Înmormântarea a oferit opoziţiei prilejul de a se sustrage de la interdicţia reunirii în adunări – anti guvernamentale. Guvernul a trecut la măsuri de intimidare a liderilor politici reformişti ameninţându-i că-i vor judeca pe cei ce vor „să facă război împotriva lui Dumnezeu” Unirea intereselor liderului spiritual ayatolahul Ali Khamenei cu preşedintele Ahmadinejad l-a transformat pe primul într-un simplu şef de fracţiune politică lipsindu-l de aura religioasă.Cei doi împreună formează acum paravanul pentru acţiunile Garzilor Revoluţionare care conduc represiunea şi apără vasta reţea de interese de afaceri, dar şi puterea celor doi.

Unirea forţelor opoziţiei în special a celor mai importante figuri Mir-Hossein Moussavi, cîştigătorul presupus al alegerilor din luna iunie 2009 şi a fostului preşedinte Mohammad Khatami a fost văzută ca o alianţă de reformare a guvernului şi nu ca o alianţă de răsturnare a guvernului. Dar suprimarea politicienilor şi a ideilor reformiste a dus la o mişcare de masă scăpată de sub controlul reformiştilor şi datorită utilizării telefoniei mobile şi a link-urilor web.Totul s-a transformat într-o rebeliune deschisă. Rapoartele despre incidente menţionează şi lipsa de coeziune din rândul Garzii Revoluţionare şi a miliţiilor mulţi dintre poliţişti refuzând să tragă în protestatari. Acest fapt sugerează situaţii similar cu cele din 1979.

După 30 de ani de revoluţie perpetuă, protestele postelectorale sunt testul hotărâtor  legitimităţii unui regim. Scenariile depind de actorilor politici şi de influenţa pe care aceştia o au asupra străzii.Vocea străzii va înclina balanţa.

Administraţia Obama a facut eforturi deosebite pentru a face ca Iranul să renunţe la ambiţiile sale nucleare şi pentru a scoate ţara din izolarea în care se află la ora actuală pe plan internaţional.Acest lucru însă nu a impresionat guvernul de la Teheran care are alte planuri şi o altă listă de priorităţi. De fapt numai iarnienii însuşi pot să-şi schimbe viitorul.  Protestele violente din Iran, începute după realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad la conducerea ţării, respectă un model care se tot repeta în istorie, fie că se termină cu răsturnarea regimului sau cu un eşec tragic, într-o baie de sânge. În Iran are loc ceea ce Europa a trait acum 20 de ani la caderea comunismului, se repeta scenariul din Polonia sau din Romania.

Protestele violente din Iran, de după 12 iunie, nu reprezintă doar o contestare a preşedintelui, ci a întregului regim teocratic al ayatollahilor instaurat în 1979. Linia conservatoare al cărui reprezentant este Ahmadinejad nu poate îndeplini cerinţele străzii. Actualele tensiuni nu au izbuncit numai ca urmare a îndoielilor legate de legitimitatea lui Ahmadinejad la conducerea tarii, ci şi a dilemei dacă statul şi  cetăţenii ar trebui sa fie sau nu guvernaţi de legea lui Dumnezeu sau de o Constituţie. Astfel, este in joc chiar autoritatea lui Ali Khamenei, succesorul lui Khomeini. Cum aceasta dilema este foarte complexa o soluţie nu se întrevede prea curând în Iran.

O serie de scenarii sunt previzibile. De altfel sunt greu predictibile reacţiile guvernului de la Teheran. Lipsa informaţiilor de primă mână ne fac, numai, să aducem argumentele pe care le obţinem pe surse. Încrederea orabă în forţele militare şi paramilitare nu este de bun agur şi s-a demostrat odată cu abdicarea Sahului. Lustru dat unei armate slab echipate, fără piese de schimb şi muniţie adecvată, dar cu pretenţii de mare forţă regională este efemer. Se mătuieşte la primul drum… prăfuit. Astfel:

Scenariul 1

Sub ameninţarea forţei, protestele se sting în intensitate. Unii dintre reformatori vor fi arestaţi şi vor primi domiciliu forţat la eliberare. Un scenariu de tip revoluţie portocalie.Este improbabilă. Societatea iraniană nu are o polarizare de tipul celei necesare unei astfel de revoluţii. Opoziţia va căuta alte prilejuri pentru ca demonstraţiile se revină în forţă. Drepturile şi libertăţile se vor diminua. Accesul la internet va fi restricţionat.Guvernul îşi va recalibra acţiunile.

Scenariul 2

Intervenţia în forţă a aparatului represiv. Exilarea lui Mousavi şi a altor reformatori. Exilul i-ar putea transforma în eroi, dar va necesita încă 5-7 ani şi fonduri imense (Khomeini a stat în exil 15 ani, de unde a revenit ca Lider Suprem pe fondul unor schimbări la nivel mondial). Criză de legitimitate a puterii poate duce la apariţia unei revoluţie care să răstoarne regimul prin presiunea străzii cu condiţia ca forţele de ordine să treacă de partea protestatarilor sau să nu intervină, iar liderii protestatarilor să dorească o schimbare de regim. Puţin probabilă. Iranul se află în situaţia fostei Yugoslavii din anii 90. Diferenţa o face situaţia geopolitică înconjurătoare.Varianta doi conduce la întărirea aparatului represiv dar şi la formarea unei opoziţii reale.

Scenariul 3

Împărţirea puterii după o perioadă mai lungă de violenţe stradale (reînfiinţarea postului de prim ministru) şi demararea unor reforme economice şi sociale. Nici o parte nu are un câştig total, dar situaţia ar permite transferul luptei din mijlocul străzilor în cel al instituţiilor. Khamenei ar putea să joace rolul unificatorului, artizanul unui compromis politic pentru unitate şi stabilitate. Sprijinul ar veni şi din afară mai ales dacă noua situaţie s-ar respecta angajamente luate în privinţa programului nuclear. S-ar păstra privilegiile clericilor şi a clasei conducătoare. Iranul şi-ar gasi vocaşia de lider regional (acum încercă participarea la conferinţa referitoare la Afganista, loc în care nu doreşte sub nici o formă revenirea talibanilor la putere). Grad mare de probabilitate.

Scenariul 4

Întervenţie militară externă. Puţin probabilă… dar încă viabilă. Ori SUA şi Israel acceptă programul nuclear iranian, ori opţiunea militară intră în scenă. Sacţiunile nu vor fi acceptate de Rusia şi China. Pentru Rusia este singura modalitate clară de a înfrunta SUA. Pentru China este o chestiune de resurse (petrol şi gaze) şi un potenţial partener cu o piaţă imensă de afaceri în condiţiile în care guvernul chinez renunţă la stimuli anul acesta. În acest caz Iranul va încerca blocarea strâmtorii Hormuz pentru a genera o criză mondială a petrolului pe fondul crizei economice. Totuşi în aceste condiţii efortul internaţional împotriva Iranului va face ca cei care nu au fost aliaţi la început să devină pe parcurs, ca parte a efortului general de schimbare a regimului de la Teheran. Deci o sabie cu două tăişuri şi cu potenţial câştig pe termen scurt.

Scenariul 5

Declanşarea unui conflict cu Irakul.Probabilă variantă de ieşire. Testul făcut asupra modului în care comunitatea internaţională reacţionează a fost edificator. Pe fondul acestuia rezolvarea problemei teritoriale aflată în litigiu şi stingerea conflictului intern prin resuscitarea naţionalismului iranian. Declanşarea conflictului ar aduce şi Turcia în joc pentru nordul Irakului.De asemenea ar intra în joc şi ţările arabe indispuse de jocul hegemonic al Teheranului. De fapt Teheranul are deja aliaţi suficient de puternici la Bagdad cu care vor aduce la putere un regim pro-iranian. Şi astfel toate problemele generate de istorie între cele două vor fi rezolvate prin tratate sau intelegeri în favoarea Teheranului. Scenariul va continua cu exacerbarea insurgenţei sunite în Irak şi declanşarea unui război civil.

Scenariul 6

Acceptarea condiţiilor internaţionale referitoare la renunţarea programul nuclear. Diminuarea rolului de putere în zona Orientului. Reorienatarea către măsuri de consolidare a puterii clericilor.Noi alianţe. Puţin probabilă.

Situaţia actuală a evoluat. Ce am prezentat mai sus poate suferi corectii de timp. Israelul şi-a pierdut răbdarea, iar luna februarie se aproprie de sfârşit.Are Iranul o rachetă nucleară gata? Ce va face cu ea? Cum va reacţiona comunitatea internaţională. Vor venii rusii alături de aliaţi? Ce vor cere în schimb? Toată lume vorbeşte acum de scut şi de Rusia. O să analizăm situaţia. Dar, dragi conaţionali, intrarea în NATO te face adversar pentru oricine este împotriva valorilor pe care organizaţia le apără. Noua doctrină militară rusă stauează noii, de fapt vechii adversari actualizaţi şi a fost aprobată odată cu declaraţia României de participare la realizarea elementelor de scut antirachetă pe teritoriul naţional. În mod evident o simplă coincidenţă. Un lucru îl afirmăm fără tagadă: scutul este necesar ameninţarea Iranului fiind evidentă.