Reasigurarea strategică
Jul 31st, 2010 by admin
„Coreea de Nord este un stat disperat, care se poate baza doar pe armele nucleare”. Colin Powell (fost Secretar de Stat al SUA)
Secolul trecut ne-a lăsat drept moştenire câteva zone de conflict cu implicaţii globale: Cisordania Gaza Irak şi Liban în Orientul Mijlociu, Iran Afganistan şi Peninsula Coreea în Asia ca să le enumăr pe cele mai importante. Zonele de conflict iau ca punct de plecare conceptul de „război permanent”, ce desemnează o nouă condiţie a conflictului fără limite geografice sau temporale. Acestea macină permanent forţele militare angajate dar şi pe cele diplomatice care încercă să restabilească pacea.
Situaţia din Peninsula Corea este una moştenită dar care prin ea însăşi ameninţă securitatea în Asia şi nu numai. Peninsula este ocupată de două ţări, care sunt tehnic vorbind în război, una din ele dinamică şi dezvoltată economic, cealaltă înapoiată şi războinică. Aşezată geografic între China şi Japonia Peninsula coreeană a fost centrul afacerilor geopolitice după cel de-al doilea Război Mondial. Colonie a Imperiului japonez până în 1945, ea a fost împărţită în anul 1948, după modelul Germaniei în două părţi delimitate de paralela 38 (soluţie cerută de preşedintele Truman lui Stalin cu ocazia negocierilor): un nord comunist sub protectorat rusesc şi un sud capitalist sub protectorat american. Împărţirea a fost de fapt consecinţa delimitarii sferelor de influenţă la sfârşitului celui de-al doilea Război Mondial. SUA şi URSS s-au angajat ca soluţia adoptată să fie una temporară, urmând ca într-un viitor apropiat să se negocieze reunificarea. Comisia ruso-americană înfiinţata în 1945 nu a avut sorţi de izbândă activitatea ei fiind repede blocată. Sub supraveghera ONU au fost organizate alegeri în Coreea de Sud. Sovieticii nu au întârziat nici ei şi au organizat la rândul lor alegeri în Coreea de Nord. Aşa s-a încheiat prima fază a reorganizării teritoriale a Peninsulei Coreea.
În 1950 nordul a invadat sudul începând un conflict care a implicat China alături de Phenian. În 1953, odată cu moartea lui Stalin, s-a încheiat între beligeranţi un armistiţiu care nu a dus niciodată la semnarea unei păci. Armistiţiul agreat de Comandamentul ONU, Coreea de Nord şi China nu a fost semnat niciodată de SUA şi Coreea de Sud. În 1954 SUA şi Corea de Sud au semnat un acord de sprijin împotriva oricărei agresiuni.
Kim Ir Sen primul conducător al nou înfiinţatei ţări a fost produsul mixt al ideologiei marxit-leniniste şi al comunismului chinez. El a lansat ideile Ciuce, care pot fi rezumate astfel: „masele populare înfăptuiesc şi conduc revoluţia şi construcţia socialistă şi au în ele forţa de a le promova”. Ajuns în fruntea Coreei de Nord, mai întâi ca premier (1948-1972) şi apoi ca preşedinte (1972-1994) a promovat modelul cultului personalităţii „total şi complet”, creat de Stalin. Regimul construit a fost bazat pe o ideologie confuză ce a amestecat elemente de marxism-leninism, maoism, naţionalism coreean şi confucianism. A promovat o politică economică dezastruoasă bazată pe izolare în raporturile comerciale internaţionale. Phenianul a pendulat permanent între Moscova şi Beijing de unde a încercat să obţină cât mai multe ajutoare economice şi militare evitând implicarea în conflictul sino-sovietic din anii 1960. Coreea de Nord a avut o politica externa ofensiva prin care a incercat subminarea poziţiei Coreei de Sud şi a Japoniei. Acum singurul aliat este Beijingul.
Kim Jong Il, devenit lider suprem al Coreei de Nord după moartea tatalui său în 1994 nu a făcut alt ceva decât să exarcerbeze cultul personalităţii şi poltica de izolare internaţională. Comandant Suprem al Armatei Populare Coreene, Preşedinte al Comisiei Naţionale de Aparare şi secretar general al Partidului Muncitoresc Coreean actualul lider nord coreean este caracterizat de propria propagandă oficială drept „liderul mult iubit” al poporului în schimb este văzut de presa internaţională drept un „nebun cu arme nucleare”(CNN). Phenian este în căutare de înlocuitor al actualului lider a cărui stare de sănătate s-a înrăutăţit în ultimul timp. Kim Jong-un, fiul cel mic, este în pole position.
De la sfârşitul Razboiului Rece şi pâna astazi, Coreea de Nord a legat dezvoltarea armelor nucleare de o filozofie a descurajarii oricarei agresiuni externe care ar fi putut pune sub semnul intrebarii existenţa regimului comunist. Arsenalul balistic al Coreei de Nord cuprinde rachete Taepodong 1 (raza medie de actiune până la 2000 de km, capabilă să transporte încarcătura nucleară, în arsenal din 1998) şi Taepodong-2 (rază de acţiune intercontinentală cuprinsă între 6000-9000 de km, poate lovi ţinte de pe teritoriul SUA-Alaska, Hawaii şi chiar California). Coreea de Nord are astazi potentialul balistic de a ameninţa teritoriul Coreei de Sud, al Japoniei, dar si bazele militare ale SUA din Pacific. Totodată, guvernul SUA estima, în februarie 2009, ca Phenianul dispune de cel putin 5-6 dispozitive nucleare. Pentru a contrabalansa puterea Coreei de Sud şi a Japoniei in Asia, regimul nord corean a construit capacitati militare duble fata de cele ale rivalului din sud (o armata de 1,2 milioane de soldati faţa de 680.000). A organizat de-a lungul timpului numeroase ”actiuni provocatoare” la adresa inamicilor. Rapirile de cetăţeni japonezi (fapt recunoscut chiar de catre Kim Jong Il în 2002), acte de terorism (în 1987, Coreea de Nord a sponsorizat deturnarea unui avion japonez de catre Liga Comunistă Japoneza-Facţiunea Armata Rosie), infiltrarea de agenti inarmati in Coreea de Sud (se estimeaza ca intre 1954-1992, regimul de la Phenian a infiltrat în statul vecin 3693 agenţi) şi doua tentative de asasinare a preşedintilor sud-coreeni, Park Chung Hee si Chun Doo Hwan au fost instrumente de politica externa ale regimului comunist. Ultima ispravă este cea a scufundării navei sud coreene Cheonan soldată cu moartea a 46 de militari. Toate aceste acţiuni au avut ca scop legitimizarea guvernului de la Phenian sau a liderului acestuia.
Conflictul dintre nord şi sud este unul cu intermitenţe desfăşurat de-a lungul unei zone de demarcaţie fortificată dar şi în apele ce înconjoară Peninsula, respectiv în Marea Galbenă şi în Marea Japoniei. Scufundarea navei militare sud coreene Cheonan a readus în plan acest conflict. Consecinţă a incidentului: operaţiuni militare navale comune ale celor doi aliaţi SUA şi Coreea de Sud. Exerciţiile comune desfăşurate în Marea Japoniei[1] au adus în prim plan o armadă de 20 de nave de război conduse de portavionul USS George Washington (clasa Nimitz). Pe lîngă cele 80 de avioane de luptă de pe puntea portavionul la exerciţii au mai participat alte 100 de avioane (F22 Raptor) de la baza americană Osan situată la 30 de mile de Seul. Exerciţiul „Invisible Spirit” a inclus printre alte nave de război 3 distrugătioare de tipul Aegis dotate cu armanent şi muniţie de ultimă generaţie folosit pentru lovirea ţinetelor navale. Tema exerciţiilor a fost războiul antisubmarin-găsirea şi distrugerea ţintelor submarine de tipul celor utilizate de armata nord coreeană. Pe timpul exerciţiului la bordul portavionului american s-au găsit şi 4 militari japonezi.
Ce scop au urmărit aceste aplicaţii comune? Transmiterea unui mesaj clar regimului de la Phenian: parteneriatul startegic dintre SUA şi Corea de Sud va răspunde cu fermitate oricărei din provocări a nordului. Deşi manevrele militare au avut un scop defensiv, ele au transmis un mesaj de disuasiune Coreei de Nord. Fie a fost la Beijing, la Tokio, la Hanoi sau la Seul, turneele desfăşurate de secretarul de stat Hillary Clinton în Asia au stat sub semnul noţiunii de „reasigurare strategică“. De altfel mesajul tacit transmis Beijingului în ultimele luni este: „SUA şi aliaţii sunt pregătiţi să ureze bun venit ascensiunii Chinei ca mare putere, însă China trebuie să reasigure restul lumii că dezvoltarea sa şi extinderea rolului său global nu se vor face pe seama securităţii şi prosperităţii celorlalţi“. Acum când această relaţie dintre Washington şi Seul este pusă din nou la încercare pentru prima dată în istorie doi oficiali de marcă americani sunt prezenţi în acelaşi timp la Panmunjon. Participarea în formula „two plus two” este o premieră în istoria de peste 50 de ani a relaţiilor SUA şi Coreea de Sud, unde pe lînga secretarul de stat Hillary Rodham Clinton şi secretarul apărării Robert Gates au fost prezenţi ministrul sud-coreean de externe Yu Myung-hwan şi ministrul apărării Kim Tae-young. O alianţă puternica ceruta de preşedinţii Obama şi Myung-bak vis-a-vis de denuclearizarea Coreei de Nord şi promovarea stabilităţii regionale. Trebuie să remarcăm însă dorinţa Coreei de Sud de a-şi crea în acelaşi timp un nou rol în regiune prin relaţiile cu China şi Japonia. Coreea de Sud devine treptat nu doar un discipol al americii ci un jucător în Asia.
Balanţa puterii în Asia nu s-a înclinat irevocabil în favoarea Chinei, însă asistăm la o tranziţie care, pe fondul unor circumstanţe nefavorabile, ar putea spori riscul calculelor eronate şi al conflictului. America nu mai este puterea anilor ’90, atunci când unipolaritatea era caracteristica definitorie a sistemului de relaţii internaţionale. Cu o criză economică severă, cu un dezechilibru bugetar comparabil cu cel din timpul celui de-al doilea război mondial, obligată să achite nota de plată a două războaie costisitoare şi cu angajamente de securitate ce reflectă o extindere globală, america are nevoie de sprijin pentru a menţine stabilitatea regională în Asia în dosare sensibile pentru pacea şi securitatea internaţională, precum Iranul şi Coreea de Nord. Nu trebuie să neglijăm nici capitalul de presiune de care dispune Beijingul, pe fondul acumulării în ultimii ani a unor relaţii economice profund inegale: China a devenit cel mai mare creditor al Statelor Unite, finanţând un trilion din datoria internaţională a Washingtonului şi a doua economie mondială.
Şi totuşi, comportamentul considerat de unii analişti politic agresiv al Beijingului din Marea Chinei de Sud reflectă starea de spirit a oricărei mari puteri: tentaţia de a-şi intimida vecinii şi impune voinţa. Până nu demult, Statele Unite erau singura putere capabilă să domine vestul Pacificului. Mai mult, libertatea de mişcare în vestul Pacificului era garantată de preponderenţa navală şi aeriană a Statelor Unite. Astăzi, acest monopol se erodează continuu. În ultimii ani, China a investit masiv în capacităţi de proiectare a puterii sale în aer, pe apă şi în spaţiu, devenind treptat o putere continentală cu forţe expediţionare. Totodată, forţele militare chineze au dezvoltat un impresionant arsenal de bombe inteligente, rachete balistice şi antisatelit care ar putea paraliza decisiv reţelele informatice de comandă şi control pe care se sprijină bazele Statelor Unite din Okinawa şi Guam. Toate aceste tendinţe ameninţă să anuleze, într-un viitor nu prea îndepărtat, avantajele militare tradiţionale ale Statelor Unite în zona Asia-Pacific, ceea ce ar putea conduce la diminuarea credibilităţii garanţiilor de securitate oferite Japoniei, Coreei de Sud şi Australiei.
Ce strategie va aplica SUA faţă de China? Accelerarea integrării Chinei în arhitectura sistemului internaţional în scopul încurajării intereselor sale de menţinere a statu-quo-ului.Va fi necesară însă reformarea şi consolidarea alianţelor tradiţionale din Asia, în vederea contrabalansării capitalului de presiune geopolitică exercitat de armata chineză.
Armata Populară de Eliberare din China a efectuat la rândul ei o serie de manevre militare în Marea Galbenă, în plină tensiune între cele două Corei şi în pofida opoziţiei exprimate de Beijing faţă de exerciţii comune similare desfăşurate de SUA şi Coreea de Sud. Oficiul general de logistică al Armatei a coordonat exerciţiile, în cadrul cărora s-au utilizat patru elicoptere şi patru nave de război, încărcate cu tancuri şi alte tipuri de echipament militar. Manevrele au avut ca obiectiv îmbunătăţirea „capacităţilor de apărare împotriva unor atacuri de la mare distanţă” şi a transportului materialelor militare de luptă. Beijingul s-a exprimat prin Li Jie, cercetător în cadrul Academiei Militare Navale a Chinei astfel : manevrele „nu sunt o simplă coincidenţă. Aceste exerciţii sunt pline de sens în termeni practici, dată fiind situaţia actuală”.
Beijingul a critica introducere pe scară largă a echipamentelor militare în Marea Galbenă. Generalul maior Zhu Chenghu a dclarat despre exerciţiile comune americano-sud coreene: „Marea Galbenă este o zonă sensibilă. Un grup naval condus de un portavion poate fi o ameninţare la adresa Chinei deoarece avioanele de recunoştere pot pătrunde adânc în teritoriul chinez” Replica amiralului Mike Mullen a venit imediat: „înţeleg temerile chineze dar zona de exerciţiu din Marea Galbenă este în apele internaţionale în care SUA şi aliaţii au dreptul să opereze. Exerciţiile din Marea Galbenă nu se desfăşoară pentru prima dată şi se vor desfăşura şi în viitor”
De fapt situaţia este una complexă. SUA desfăşurară sute de rachete în zona Asia-Pacific. Pe 28 iunie, Statele Unite au trimis în Golful Subic din Filipine un submarin din clasa “Ohio”, dotat cu 154 de rachete Tomahawk, care pot atinge orice ţintă pe o rază de 1.600 de kilometri. În aceeaşi zi, nava U.S.S. Michigan a sosit în portul sud-coreean Pusan, iar altă navă militară – U.S.S. Florida – a fost trimisă în Oceanul Indian, în insula Diego Garcia, unde se desfăşura un exerciţiu militar americano-britanic. Practic, în apropierea Chinei au fost mobilizate, într-o singură zi, 462 de rachete Tomahawk americane. Manevrele par să fie parte a politicii administraţiei Barack Obama de a muta o mare parte a forţelor din Atlantic spre Pacific, în contextul în care în Asia par să fie cele mai mari ameninţări din secolul XXI. Mai multe state din regiune – Australia, Japonia, Indonezia, Coreea de Sud şi Vietnamul – au încurajat Statele Unite să reacţioneze la ceea ce ele consideră acţiuni agresive ale Chinei în regiune. În plus, Washingtonul este îngrijorat de numeroasele rachete cu rază scurtă de acţiune- în jur de 1960 – mobilizate de China în apropierea Strâmtoarei Taiwan.
Ce aduc nou s-au ce ar trebui să aducă nou sancţiunile împotriva Coreei de Nord?
Sacţiunile împotriva Coreei de Naord se referă la oprirea proliferării armelor de distrugere în masă şi acţiunile ilicite care sposorizează programele militare-traficul de droguri şi contrafacerea de valută forte.Sacţiunile vor fi îndreptate împotriva liderilor regimului lui Kim Jong Il şi a bancilor care-i ajută în spalarea de bani şi cumpărarea de bunuri de lux. Răspunsul internaţional trebuie să fie unul care să aibă în vedere toate faţetele programului nuclear. Trei elemnte sunt esenţiale: dezarmarea Peninsulei coreene, ceea ce înseamnă rezolvarea şi nu negocierea actualei situaţii, coeziunea reală în jurul stâlpului de securitate marcat de acordul dintre SUA şi Corea de Sud, captarea Chinei şi angajarea ei activă. Discuţiile dintre cei 6 stabilite prin Declarţia comună semnată pe 19 martie 2005 implică denuclearizarea, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale în regiune, cooperarea economică şi stabilitatea zonei. Semnatarii au însă interese diferite. China este concentrată pe dimensiunea regională a stabilităţii. Corea de Sud şi Rusia pe denuclearizarea penisnulei. Japonia pe modul de soluţionarea a acţiunii prin care cetăţenii japonezi au fost răpiţi în 1970 iar opinia publică de la Tokio este încă afectată de acest eveniment. SUA doreşte oprirea programului nuclear şi a răspândirii armelor de nimicire în masă, răspândirea know-hawului militar şi sponsorizarea grupărilor teroriste. Toate aceste opinii au fost evidenţiate de recentul incident al navei Cheonan. SUA şi Corea de Sud au cerut pedepsirea Coreei de Nord în schimb China, de frica escaladării conflictului, a subliniat nivel scăzut al gravităţii lui.
În aceste condiţii care sunt sunt principalele direcţii de urmat pentru administraţia Obama? Prevenirea exporturilor de tehnologie şi materiale nucleare-proliferare orizontală-oprirea dezvoltării programelor nucleare-proliferare pe verticală- desfiinţarea facilităţilor cu potenţial militar din Coreea de Nord şi reintegrarea acesteia în comunitatea internaţionlă prin întoarcerea la masa tratativele în şase.
De remarcat că din punct de vedere militar Coreea de Sud îşi consolidează arsenalul militar. Astfel Seulul a realizat o rachetă capabilă să atingă instalaţiile nucleare ale Phenianului.Rachet de croazieră cu rază lungă de acţiune, îi permite să lovească instalaţiile nucleare sau militare din Coreea de Nord. Agenţia pentru dezvoltarea apărării a început frabricarea rachetei sol-sol Hyunmu-3C, care are o rază de acţiune de 1.500 de kilometri. Racheta Hyunmu-3C ar fi capabilă să atingă unele regiuni din China, Japonia şi Rusia. Versiunea precedentă a Hyunmu avea o rază de acţiune de 1.000 de kilometri. Potrivit unui acord cu Statele Unite, care dispun de 28.500 de militari în această ţară şi acordă protecţie nucleară Seulului în caz de război, Coreea de Sud trebuie să îşi limiteze rachetele la o rază de acţiune maximă de 300 de kilometri. Dar Seulul are dreptul de a extinde raza de acţiune a rachetelor de croazieră în cazul în care capacitatea acestora nu depăşeşte 500 de kilograme. Ţara vrea să se doteze cu rachete cu rază de acţiune mai lungă pentru a contracara ameninţarea sutelor de proiectile nord-coreene.
Ce fac militarii nord coreeni? Răspuns: militarii nord-coreeni dezertează de teama unui război. Numărul tot mai mare de militari din Coreea de Nord care trec ilegal în China sugerează o criză gravă a alimentelor în ţara condusă de Kim Jong-Il, precum şi posibilitatea ca regimul de la Phenian să se pregătească de o confruntare armată. Recolta proastă şi prăbuşirea monedei nord-coreene, petrecută în 2009 datorită reformei financiare, au făcut însă ca ţara să treacă printr-o perioadă de restrişte fără precedent, ceea ce înseamnă că autorităţile au fost nevoite chiar să taie din raţiile militarilor. Ca urmare, un număr tot mai mare de soldaţi nord-coreeni au început să dezerteze în China, ei povestind că au fost nevoiţi să supravieţuiescă cu tăiţei făcuţi din porumb şi că peştele şi carnea reprezintă produse de lux în ţara lor. Dezertorii au mai dezvăluit că oficialii înalţi ai partidului de conducere şi ai forţelor armate fac stocuri de provizii. Asta ar putea indica că regimul de la Phenian se pregăteşte de o confruntare militară, atenţionează jurnaliştii britanici.
Peninsula Coreea dovedeşte încă odată că doctrina de „containment” este la modă chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat….după unii!!
[1] Oficiali de la Pentagon au avut reţineri în ceea ce priveşte denumirea locului exerciţiilor ca fiind Marea Japoniei, ştiută fiind sensibilitatea partenerilor sud coreeni. Astfel au denumit locul exerciţiilor ca fiind apele ce mărginesc coastele esteice ale Peninsulei Coreea.