Afganistan între alegeri parlamentare şi national-building
Aug 28th, 2010 by admin
Sun Tzu a zis: „Tactici fără strategie înseamnă zgomot înainte de înfrângere. Strategie fără tactici înseamnă un drum anevoios către viitor”
Frământat de războiul împotriva talibanilor Afganistanul se pregăteşte de alegeri parlamentare în provinciile din sud şi est. Amânate anul trecut, din cauza alegerilor prezidenţiale desfăşurate sub semnul fraudelor masive, acestea au fost reprogramate pe 18 septembrie 2010. Cum nici o oportunitate de a destabiliza, şi aşa precara situaţie din Afganistan, nu este lăsată deoparte de talibani iată un bun prilej pentru liderii lor de a stabili o strategie de intimidare a candidaţilor şi a alegătorilor. Atacurile talibanilor asupra comunităţilor afgane în circumscripţiile stabilite de Comisa Centrală de Alegeri din Afganistan s-au intensificat conform afirmaţiilor Fundaţiei pentru Libertate şi Onestitate în alegerile din Afganistan. Drept consecinţă desfăşurarea lor în unele centre de vot devine un act de curaj. Oficialii afgani au anunţat că 938 din cele 6835 de centre de vot vor fi închise datorită imposibilităţii asigurării condiţiilor de securitate necesare desfăşurării alegerilor în siguranţă.Centrele închise vor priva de dreptul constituţional de vot pentru aproximativ 1,5 milioane afgani.
Referindu-se la actualele alegeri, cu ocazia câştigării prezidenţialelor, preşedintele Karzai a promis că în următorul parlament 25% din locuri vor fi acordate femeilor. Această dorinţă va fi imposibil de îndeplinit în condiţiile actuale în care preşedintele Karzai doreşte cooptarea în structurile administrative şi legislative a reprezentanţilor talibanilor. Astfel sprijinul promis femeilor afgane s-ar putea să fie retras. O concluzie se poate trage chiar înaintea acestor alegeri, concluzie rezultată din evoluţia modului de acţiune a guvernului central de la Kabul şi a răspunsului primit de la liderii provinciali şi locali. Afganistanul nu poate fi guvernat, în acest moment, ci numai „ghidat” de la centru. Conceptul, atât de clamat de unii politiciei cât şi de unii militari, al construcţiei naţiunii afgane în simbioză cu strategia de contrainsurgenţă va dura aproximativ o generaţie. Spun acest lucru pentru că Afganistanul a fost ocupat de multe ori în istorie dar nu a fost niciodată cucerit. În această ecuaţie afgană a luptei împotriva terorismului şi a desfăşurării contrainsurgenţei o variabilă cheie este Pakistanul, partenerul trupelor americane şi al aliaţilor, cărora le oferă sprijin logistic pentru desfăşurarea operaţiunilor militare şi umanitare dar în acelaşi timp este o sursă care crează multă confuzie. La ce preţ vine acest ajutor al Pakistanului? Preţul este imens. Liderii pakistanezi încearcă să dicteze condiţiile colaborării şi în acelaşi timp să-şi asigure flancurile prin păstrarea deschisă a canalelor de comunicaţii cu talibanii. Precauţile Islamabadului sunt de înţeles, ei la fel ca oricare alt guvern din regiune se pregătesc pentru ziua încetării operaţiunilor militare şi a retragerii aliaţilor din Afganistan. Trebuie să remarcăm poziţia corectă a administraţiei Obama referitoare la retragerea trupelor în iulie 2011 şi la faptul că Afganistanul nu poate fi transformat într-o democraţie Jeffersoniană situată la poalele Hindu Kushului. Este evident că Afganistanul este, deocamdată, un concept-fiind format din numeroase grupuri etnice ce vorbesc dialecte diferite-şi nicidecum un stat funcţional. Afganii îşi schimbă loialitatea faţă de Kabul în funcţie de interesle locale sau de cele proprii ale landlord-zilor Numai în cazul în care liderul de la Kabul demonstrează înţelegere, toleranţă şi forţa în a uni interesele locale cu cele centrale o pace efemeră se instalează. Dacă privim cu atenţie evoluţia istorică a evenimentelor din zonă, un factor care complică situaţia existentă este sprijinul pe care Islamabadul l-a dat talibanilor şi organizaţiei Al-Qaeda acum 30 de ani.Talibanii s-au născut în 1980 la confluenţa dintre interesele Pakistanului şi cele ale SUA şi orice încercare de a-i elimina din Waziristan riscă să destabilizeze Pakistanul. Şeful armatei pakistaneze generalul Ashfaz Kayani, vede tablibani ca „pe o marfă strategică” în lupta cu India. O idee ce-şi face loc cu greu în cadrul administraţiei de la Islamabad este aceea a necesităţii separării obiectivelor de politică externă ale Pakistanului faţă de cele necesare coeziunii interne, atât timp cât mişcarea iredentistă pakistaneză împotriva Indiei este liantul care ţine unită naţiunea.Odată găzduită în Pakistan Al-Qaeda este greu de eliminat din zonele tribale FATA. Deşi ea este formată din luptători de diverse naţionalităţi care nu sunt simpatizaţi de populaţia locală, pentru amestecul în treburile lor interne, în cazul în care sunt atacţi de trupele pakistaneze sau americane, atât localnicii cât şi talibanii pakistanezi, le acordă sprijin. Această unitate în caz de pericol este specifică locuitorilor din Asia de sud.
Afganistanul de astăzi este total diferit de cel de acum zece ani. Deşi situaţia politică şi economică a evoluat insurgenţa se păstrează în limite destul de importante şi are direcţii de acţiune în funcţie de evoluţia evenimentelor. Abordarea situaţiei actuale de către militari denotă o diferenţă între obiectivele politice şi cele militare. Conform şefului programului de istorie militară din Universitatea West Point, col Gian P Gentile, obiectivele politice pot fi îndeplinite în cel mult 18 luni, dar cele militare numite generic obiectivele contrainsurgenţei necesită o generaţie. „Există mijloace tactice şi operaţionale pentru a asigura succesul în operaţiuni dar ne împotmolim în metodele tactice şi operaţionale ale derulării contrainsurgenţei” Situaţia este similară orecum cu cea din Vietnam după ofensiva denumită generic Tet (1968). Viet Congul-Forţele Frontului Naţional de Eliberare pentru Vietnamul de sud au declanşat o ofensivă de mare anvergură împotriva americanilor şi a aliaţilor lor. Scopul a fost cucerirea Saigonului şi răsturnarea guvernului dintr-o lovitură urmând ca forţele comuniste să preia puterea. Comuniştii au făcut ravagii masacrând mii de locuitori din oraşul Hue şi purtând lupte timp de 2 luni. Deşi superiori ca efective comunişti vietnamezi au fost îmfrânţi de trupele americane. Victoria americanilor a avut însă un efect invers la Washington unde propaganda alimentase media cu detalii care demonstrau că vietnamezi nu mai au posibilitatea desfăşurării unei mari ofensive militare. Îngrozită de masacrele de la Hue şi de aploarea ofensivei, opinia publică americană a diminuat sprijinul acordat administraţiei Lindon Jhonson şi a determinat schimbari ale comandanţilor din teatrele de operaţii din Vietnam. De fapt actunci s-a schimbat cursul evenimentelor care au dus la decizia adminstraţiei de la Washington să se retragă din Vietnam. Americani nu au fost învinşi în Vietnam, liderii politici nu au mai dat dovadă de determinare în a continua războiul datorită lipsei sprijinului popular din ţară. La fel ca atunci talibani nu pot învinge forţele aliate iar războiul de gherilă dus de aceştia este facilitat de imposibilitatea formării la Kabul a unei administraţii viabile şi unanim recunoscute pe întreg teritoriul afgan. Obiectivele politice ale administraţiei Obama au fost clar exprimate de preşedinte: „scoaterea din luptă, dezarmarea şi distrugerea al-Qaeda în Afganistan”. De fapt cu prilejul unui discurs ţinut de Obama la academia militară West Point în primăvară acesta a declarat că doreşte susţinerea unei noi ordini mondiale care „să poată rezolva provocările din timpurile noastre şi care să ajute SUA să învingă al-Qaeda”. Preşedintele american a declarat că „SUA vor continua cel puţin una din acţiunile predecesorului său George W Bush şi anume înfrângerea al-Qaeda în Afganistan şi a avertizat că urmează zile dificile”. Obama a precizat că acesta este „un altfel de război” având în vedere că grupul terorist nu conduce o naţiune şi nu reprezintă o religie.
Un recent studiu, publicat de Combat Studies Institute din Fort Leavenworth şi redactat de un grup de istorici conduşi de Donald P Wright( a scris o carte despre primi trei ani de război în Irak), despre primii cinci ani ai războiului din Afganistan, argumentează ca abia la finele lui 2003 şi în 2004 armata americană a început să desfăşoare o clasică campanie de contrainsurgenţă, operând corect tacticile acesteia. Ce spune istoria contrainsurgenţei? Atât francezii în Algeria şi Maroc precum şi americani în Vietnam nu au aplicat corect principiile acesteia ci au construit scheme în jurul acestora. Unul din principiile de bază ale realizării contrainsurgenţei astăzi, utilizat de armata americană, este momentul de început în care te „înşurubezi” în zona de operaţiuni după care ai două opţiuni: ori alegi un general experimentat în astfel de operaţiuni ori alegi cele mai potrivite metode sau tactici pentru zona respectivă, sau măreşti numărul iniţial de trupe, schimbi doctrina sau faci diferite combinaţii între acestea. Veţi întreba pe bună dreptate care este strategia pentru războiul din Afganistan? Toretic strategia este liantul dintre metodele şi tacticile operaţionale şi obiectivele politice. Din punct de vedere politic obiectivele sunt clare şi deci din punct de vedere militar nu este necesar să îmbrăţişăm conceptul de „nation-building” ca să realizăm obiectivele propuse. Nation-building este o abordare maximală în atingerea obiectivelor politice limitate stabilite. Dacă dorim să îndeplini obiectivele politice, atunci construirea unui guvern afgan funcţional care să asigure securitatea propriei populaţii, a graniţelor şi să ţină Al-Qaida afară din Afganistan este cea mai bună strategie. Această strategie implică de asemenea evaluarea clară a cerinţelor şi a costurilor pentru a realiza obiectivele. Concluzionând: planul original pentru Afganistan a avut la bază conceptul de nation-building. O astfel de viziune nu mai este fezabilă astăzi.Mulţi americani cred că Afganistanul nu a fost niciodată administrat efectiv şi este pur şi simplu neguvernabil.O parte din administraţie crede că opinia publică are în mare măsură dreptate iar oricare ar fi rezultatul militar, politic nu va rezulta un stat afgan viabil la un cost rezonabil pentru a fi construit.Cu siguranţă nu va exista un Kabul la standarde occidentale.Dar personal nu cred că un asemenea obiectiv este ceea ce ne trebuie în Afganistan. La fel cum spunea secretarul apărării Robert Gates în 2009 la figurat Afganistanul nu trebuie să devină „Valhalla centrală a Asiei” (Valhalla este denumirea din mitologia scandinavă a salii în care zeul Odin primea sufletele eroilor ucisi în război). Succesul înseamnă în fapt ajungerea la un stat intermediar care să asigure o stare între ideal şi intolerabil. De fapt există o serie de rezultate care pot fi obţinute în Afganistan şi nimic din ce s-a făcut până acum nu este în van.O reaşezare a strategiei este necesară pentru ca obiectivele limitate stabilite de administraţia Obama să devină realitate. Politica pe care administraţia de la Washington o duce faţă de India, Pakistan şi China este cea care poate aduce stabilitatea în Afganistan. Diplomaţie şi operaţiuni militare împreună vor face ca situaţia din Afganistan să ajungă la un echilibru necesar şi atât de aşteptat de … secole. Afganistanul de astăzi nu mai este sanctuarul teroristilor el luptă să-şi regăsească propria identitate. Nu am să închein această analiză fără să comentez ultimul interviu al generalului David Petraeus. Deşi recent numit în fucţie o serie de păreri sunt deja prezente pe frontispiciul media. Bune sau rele ele nu-şi au rostul. Suntem la începutul unui mandat foarte important iar primele evaluări trebuie făcute peste cel puţin şase luni. Să vedem interviul.
Interviul dezvăluie, pentru a nu ştiu câta oară, o personalitate inteligentă şi capabilă, un bun cunoscător al situaţiei politico-militare de mare complexitate din Afganistan, un adevărat diplomat. Marea controversă a situaţiei din Afganistan este dată de data retrageri trupleor americane în iulie 2011, o dată asupra căreia se face referire ca fiind mult prea apropiată iar timpul până atunci insuficient în a obţine rezultatele scontate. Afirmaţia a dus imediat la o replică a secretarului apărării Robert Gates care a precizat: „termenul este o decizie politică”. Clarificarea vine în sprijinul sondajelor de opinie din America care prezită o stare de spirit a opiniei publice ce denotă o scădere a susţinerii războiului conform sondajelor date publicităţii de Wall Street Journal. Generalul a declarat: „Misiunea noastră este de a demonstra la Washington că sunt progrese şi că vom continua dezvoltarea acestora pe fundaţia deja existentă… progrese cu privire la asigurarea securităţii…este fundamental pentru orice altceva-pentru progresul în guvernanţă, progresul economic şi progresul statului de drept…Soluţia este să facem ca toate acestea să se mişte în aşa fel încât ele să se dezvolte pozitiv în timp ce noi consolidăm altele.. Se poate ca în iulie care vine numai câteva mii de soldaţi să plece acasă. Din nou rămâne să vedem ce şi cum, dar este prematur să facem o evaluare la acest moment despre modul cum vom putea face sau nu tranziţia. Acesta (n.a. iulie 2011) va fi ziua în care procesul de retragere va începe ca o condiţie de bază. Şi dacă condiţiile permit, vom transmite misiunile afganilor şi asta va implica reducerea forţelor noastre” Generalul Petraeus nu a fost de acord cu evaluarile prezentate în diferite rapoarte: războiul a fost pierdut,nu mai există suportul opiniei publice americane iar încrederea în guvernul de la Kabul este minimă.Optimismul lui Petraeus este legat inclusiv de rezultatele operaţiunilor militare din provinciile Helmand, Kandahar sau Herat.Creşterea efectivelor cu 30000 de militari a dus la organizarea unor operaţiuni de contrainsurgenţă alături de peste 100000 de militari afgani iar eficienţa acestora a crescut. În opinia generalului forţele de securitate afgane nu au deveni o „maşină eficientă de luptă”.Cunoscând bine situaţia din câmpul tactic Petraeus a declarat: „Într-o ţară care a fost în zăzboi peste 30 de ani şi în care oameni devin,în unele cazuri cameleoni de profesie, ei vor râmâne cu partea care pare a câştiga. Când guvernul afgan va arăta că poate asigura securitatea şi că are grije de nevoile de bază ale propriilor conaţionali cum sunt rezolvarea conflictelor locale-disputele asupra pământului, crimele sau neînţelegerile între triburi-şi dacă guvernul nu vrea s-o facă sau nu poate s-o facă în mod corect, atunci când talibanii apar aceştia devin o alternativă la soluţionarea acestora şi deci la guvernarea locală”. Apoi a continuat: „ nu nu noi trebuie să câştigăm inimile şi minţile afganilor ci guvernul afgan trebuie s-o facă…obiectivul este nu să transformăm Afganistanul în Elveţia în 3 sau 5 ani sau mai puţin…Afganistanul este suficient de dezvoltat, cu o tradiţie importantă, cu o structură socială care-i asigură o soluţie alternativă”. Vorbind despre Pakista generalul a fost un adevărat diplomat ignorând aluziile la sanctuarele teroriştilor situate acolo şi spunând: „Pakistanul are un rol important prin prezenţa sa în Valea Swat sau în Waziristan de Sud dar şi pentru că în zone precum Waziristan de Nord sau Khyber Agency unde pakistanezi nu au apucat să negocieze, se simte prezenţa lor”. Referitor la grupările teroriste generalul a amintit că unele dintre acestea se opun încetării focului. Organizaţii precum talibanii din sudul Afganistanului sau reţeaua Haqqani, elemente ale Al-Qaida cu sediul în Pakistan, Mişcarea Islamică a Uzbekistanului şi Talibanii Pakistanezi manifestă o reticenţă totală încheierii unui armistiţiu sau a păcii. Generalul s-a arătat deschis dialogului cu grupări de genul Hrib-i-Islami (Gulbaddin) cu care s-au purtat o serie de negocieri pentru ca membri ai acesteia să intre la nivele de bază sau intermediare ale forţelor de securitate afgane. Cert este că talibanii nu au un răspuns clar la aceste deschideri iar conceptul de operaţiuni prin care sunt ţintiţi lideri acestora declanşează un fel de revoltă a tinerilor luptători. Referitor la Iran generalul Petraeus a făcut o analiză pertinentă: „Ei (n.a. iranienii) nu vor să vadă talibanii din nou la putere, aşa cum au considerat-o şi denumit-o ca o organizaţie islamică extremistă şi conservatoare. De asemenea ei nu vor să vadă SUA atingându-şi obiectivele proprii usor în Afganistan şi de aceea asigură o cantitate modestă de arme muniţii şi fonduri cât şi pregătirea pentru unii dintre talibanii favorabili Teheranului” Interviul denotă cum spuneam o cunoaştere exactă a realităţii. Generalul are un guvern slab la Kabul care nu asigură o coerenţă a decizilor politice şi economice, este corupt şi nu este recunoscut în toate provinciile, ceea ce face aproape imposibilă dezvoltarea unei politici militare de succes în Afganistan. Diplomaţia va juca un rol important în viitoare retragere a trupelor americane la termenele stabilite. În acest fel SUA cât şi europeni se vor putea ocupa de noile sanctuare ale teroriştilor situate în Yemen, Somalia sau Sudan. Să nu uităm că mulţi dintre terorişti s-au format în marile centre universitare ale Europei sau în marile centre industriale ale Americi. Ei formează acum o categorie aparte care ameninţa democraţia din ţările noastre. Şi apoi retragerea din 2011 că va fi începtul sau că se va desfăşura într-o periodă mai lungă de timp nu este o înfrângere ci este de fapt o redefinire a victoriei atât timp cât statul Afgan va deveni coerent şi destul de puternic pentru a-şi proteja propriile interese şi proprii locuitori. Lumea utită repede lucrurile bune a căror finalitate nu este imediată dar a căror implicaţii sunt determinante în geopolitica anilor următori. În ultimul an de mandat George W Bush a fost dur criticat pentru că l-a primit pe preşedintele Vietnamului la Casa Albă. Consecinţă secretarul de stat Hillary Cliton a efectuat o vizită de curând în Vietnam şi a asigurat Hanoiul de sprijin în disputele tot mai frecvete cu China din Marea Chinei de sud. De asemenea rolul activ pe care SUA îl are în relaţia dintre India şi Pakista referitor la conflictul din Kashmir sau la posibila implicare a Indiei în Afganistan se face din ce în ce mai simţit. Între India şi Pakistan exită germenii unui conflict latent.Au avut trei războaie şi o serie de zeci de conflicte limitate iar neâncrederea s-a reinstalat cu prilejul atentatului terorist de la Munbai din 2008 soldat cu moartea 116 civili şi militari. Dacă te uiţi la Pakistan prin această paradigmă înţelegi de ce ei asigură sanctuarul terorişilor pe propriul teritoriu naţional.
Multe voci încearcă să determine retragerea trupelor aliate din Afganistan pe motiv că rezultatele sunt nesemnificative. Al-Qaida nu mai are sediul în Afganistat (s-a mutat în Pakistan),dar dacă talibani s-ar întoarce i-ar invita înapoi.Eforturile de până acum au vizat soluţii diferite. Încet încet soluţiile viabile se conturează.Timpul este cel mai mare duşman al unei victorii clare în Afganistan. Fiecare general care a condus trupele aliate a adus câte ceva nou în desfăşurarea operaţiunilor. Nimeni nu a înţeles apriori Afganistanul.Trebuie să fii acolo ca să-l întelegi. O Armată Naţională şi o Poliţie Naţională afgană transformate într-o forţă viabilă de securitate vor fi elementele esenţiale pentru viitorul Afganistanului. Un guvern afgan responsabil şi proactiv va aduce beneficii imense stabilităţii şi securităţii ţării. Un Pakistan responsabil de eliminarea grupărilor teroriste pe care le sponsorizează alături de construirea unei relaţii de încredere cu India este un alt element important pentru stabilitatea Afganistanului.