Turcia:referendumul o cale spre democraţie?
Oct 5th, 2010 by admin
Primul ministru Recep Tayyip Erdogan şi Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP) domină viaţa politică din Turcia din anul 2002. Recentul referendum de revizuire a Constituţiei kemaliste a însemnat o victorie a islamismului moderat asupra secularismului. În jur de 60 la sută din electorat a votat să reformeze constituţia redactată după lovitura de stat din 1980 şi considerată prea naţionalistă şi prea rigidă. De altfel referendumul s-a ţinut în mod simbolic, exact în ziua cînd se împlineau trei decenii de la acest eveniment. În cursul campaniei pentru referendum, Erdogan le-a amintit de mai multe ori alegătorilor că Turcia s-a confruntat cu patru lovituri de stat militare începând din 1960, ultima şi cea mai sângeroasă în urmă cu 30 de ani este încă proaspătă în memoria alegătorilor în vârstă.
Din punctul de vedere al partidului la putere, cele 26 de amendamente la actuala constituţie reprezintă un plus de democraţie şi un atu suplimentar pentru Turcia pe calea integrării europene. De altfel, UE a salutat organizarea acestui referendum, considerînd că respectivele modificări reprezintă un pas „în direcţia cea bună”. Alături de liderii europeni preşedintele Barack Obama l-a felicitat pe premierul Erdogan pentru îndrăzneala de a face un „pas uriaş în direcţia modernizării şi democratizării Turciei”. Opoziţia din Turcia consideră însă că reforma ameninţă independenţa justiţiei şi repune în cauză separarea puterilor în stat actualul guvern încercând să obţină controlul asupra mai multor aspecte ale ţării, în condiţiile în care armata se consideră un garant al unui stat secular.O primă concluzie certă: primul ministru Recep Tayyp Erdogan iese întărit din punct de vedere politic în urma acestui referendum şi în poziţie excelentă pentru legislativele din vara anului viitor.
După parlamentarele din 2011 Partidul Justiţie şi Dezvoltare va ajunge în situaţia să rescrie în întregime constituţia din 1980. Draftul constituţional început în 2007 de profesorul Ergun Ozbudrun şi nefinalizat, datorită situaţiei prea tensionate creată atunci de disputa asupra portului hijab-ului (vălul pentru femei), va fi repus pe tapet iar o comisie formată din reprezentanţii partidelor parlamentare îl va redacta. Cine a câştigat şi cine a pierdut? Actualul regim islamist moderat obţine mai multă putere faţă de opoziţia laică şi faţă de armată. Principala schimbare votată este rearanjarea puterilor în stat. Justiţia trece sub controlul guvernului şi al parlamentului iar armata pierde din puterea pe care o deţinea în calitatea sa de garant al principiilor şi idealurilor lui Kemal Attaturk.
O primă consecinţă a modificării Constituţiei va fi limitarea prerogativele justiţiei militare, într-un moment cînd zeci de ofiţeri sunt anchetaţi pentru complot împotriva regimului. Dacă turcii au aprobat această reformà, motivul este legat şi de obsesia care există în această ţară în legătură cu capacitatea armatei de a organiza în orice moment o lovitură de stat. Acum marja de manevră a militarilor, de a interveni şi modifica peisajul politic a fost redusă. Vor fi judecaţi autorii lovituri de stat organizată de armată cu 30 de ani în urmă?.S-ar putea. Amintirile sunt încă vii în mintea turcilor.
Noua legislaţie permite guvernului şi Parlamentului să numească judecătorii şi procurorii. Până acum promovarea acestora se făcea în cadrul sistemului judiciar (dominat de kemalişti, naţionalişti şi secularisti), fără vreo imixtiune din afară, pe baza ataşamentul faţă de viziunea kemalistă asupra societăţii turce. Ce înseamnă viziune kemalistă? Kemalismul se constituie din suma principiile stabilite de fondatorul Turciei moderne Atatürk. Principiile politice ale lui Atatürk, asa numitul kemalism, au fost proclamate în 1931 ca ideologia oficiala a regimului. Kemal avea un program încorporat în deviza partidului sau (Partidul Republican al Poporului), constand în „şase stele”: republicanism, naţionalism, secularism, populism, etatism şi revoluţie. Baza programului său era planul de secularizare şi modernizare a Turciei. Conceptul nu însemna separarea statului de biserică ci controlul statului asupra bisericii şi stabilirea reguli că religia nu se amestecă în politică sau în sfera publică. Aş aminti aici câteva din reformele care au schimbat societatea turcă: interzicerea fezul (palaria otomana) văzută ca un simbol al feudalismului, înlocuirea în 1928 a alfabetului arab, cu care limba turca fusese scrisă de secole, cu alfabetul latin, legea din 1934 privind adoptarea de către turci a numelor de familie pe stil vestic etc. Actualmente un „cartof fierbinte” al politicii turce este portul hijab-ului în instituţiile guvernamentale. În opinia naţionaliştilor şi a seculariştilor portul acestuia înseamnă un „comportament reacţionar” şi nu o exprimare a identităţii musulmane, iar dimensiunea sa simbolică a trecut dincolo de semnificaţia religioasă. Numărul femeilor care poartă hijab nu a crescut de la venirea la putere a partidului lui Erdogan dar s-au diversificat locurile unde acesta este purtat (cartiere ale Istambulului sau anumite restaurante).
De la începutul guvernării sale Erdogan şi AKP au făcut un joc abil şi o echilibristică între principiile kemaliste implantate adânc de Ataturk, tradiţiile islamice, agenda europeană şi naţionalismul turc. Parlamentul dominat de AKP a promulgat o legislaţie la care opoziţia kemalistă nu s-a putut opune decât la Curtea Constituţională dominată de secularişti şi care a declarat multe din legi ca fiind neconstituţionale. Nimeni în Turcia nu argumentează împotriva necesităţii reformei sistemului judiciar, care acum nu îndeplineşte standardele internaţionale, temerea apare din faptul că aceste amendamente duc sistemul într-o direcţie greşită aceea a subordonării Curţii Constituţionale guvernului. Opoziţia vede actuala reformă ca pe o schimbare a balanţei existente, o subminare a sistemului politic. A fost referendumul o repetiţie generală pentru alegerile de anul viitor? Nu. Politica turcă nu se cristalizează decât înainte cu 3 la 5 săptămâni de data alegerilor. AKP a dezvoltat în cei opt ani de putere o reţea sofisticată de putere, a promovat o economie puternică în condiţiile recesiunii mondiale şi relaţii bune cu ordinele religioase denumite tarikat. Aşa cum afirmam mai sus, după opt ani de guvernare, liderii AKP au reuşit două lovituri de imagine: retragerea militarilor în cazărmi prin acuzaţiile de complot la lovitură de stat şi reformarea curţilor de justiţie. Referendumul a adus în prim plan un pachet de reforme progresive de la cea care garantează egalitatea sexelor la cea care garantează puterii numirea judecătorii fără a trece printr-un proces de confirmare. Dacă privim societatea turcă la ora actuală 40% dintre profesori sunt femei dar primii 27 de lideri din Ministerul Educaţiei din Turcia sunt bărbaţi. În ministerele agriculturi transporturilor mediului sau sănătăţii, peste 80% din funcţiile de conducere sunt acoperite de bărbaţi deşi 35% din ingineri şi 30% din doctori sunt femei. Egalitatea sexelor se constituie în mod sigur într-un elemet imporatant pentru democratizarea vieţii instituţionale turce. În acelaşi timp referendumul a arătat cât de polarizată este Turcia. 42% dintre turci (30 milioane) au votat împotriva reformelor marea lor majoritate fiind în marile oraşe Ankara, Istambul şi Izmir. Anatolia a fost centrul de putere şi gravitaţional pentru AKP, lideri turci din regiune simţind de-a lungul timpului că elita kemalistă din Ankara sau Istambul nu i-a tratat cu respect, ca pe o clasă socilă economică şi politică puternică. Da, centrul Turciei este conservator. Votul a exprimat însă nevoia de schimbare pe care marea majoritate a turcilor o doresc. O Turcie modernă europeană un viitor mai bun cu mai multe şcoli şi mall-uri, cu mai multă libertate. O altă dimensiune a referendumului este adăugată de neparticiparea minorităţii kurde la acesta mă refer la minoritatea din sudul Turciei. Neparticiparea s-a datorat ordinului Partidului Muncitorilor din Kurdistan. În oraşul Hakkari de la graniţa cu Irakul procentul de participare a fost de 6% (exact numărul de oficiali ai oraşului).
Dacă în mod obişnuit Adunarea Generală a ONU severşte drept tribună de unde este proiectată imagianea nouă a unei ţări, atunci acum la New York ea a servit intereselor Turciei. Într-o avalanşe de întălniri şi discursuri în medile politice academice, financiare şi la întălnirile cu comunitatea turcă preşedintele Abdullah Gul şi-a apărat reformele aduse prin referendum, relaţiile cu Iranul şi noua poziţie a Turciei de lider în lumea musulmană dar şi intenţia de a restabili relaţiile deteriorate de incidentul Mavi Marmara. Flexarea muşchilor turcilor face ca la Washington să apară îngrijorări cu privire la accesul Teheranului la finanţări prin băncile turce dar şi la faptul că relaţia actuală a Ankarei cu Tel Aviv-ul complică procesul de pace din Orientul Mijlociu. Încercările de mediere între cele două ţări declanşate cu ocazia sesiunii ONU nu au dat rezultate datorită cererii Turcie de a primi scuze oficiale pentru evenimente de pe Mavi Marmara. Deşi nu a fost timp pentru o întâlnire cu Shimon Perez s-a găsit timpul necesar pentru o întâlnire a lui Abdullah Gul cu Mahmoud Ahmadinejad.Sigur, ambiţiile Turciei de a-şi declara statutul de democraţie musulmană, creşterea economică şi localizarea ţării la graniţa dintre Europa şi Asia crează pentru Ankara certitudinea de jucător important în rezolvarea problemei iraniene şi a păcii în Orientul Mijlociu. Pe jumătate fals! Relaţia cu Israelul a scăzut din importanţa Turciei în negocierile de pace din Orient iar relaţiile comerciale cu Teheranul aduc semne de întrebare asupra onestităţii votului pentru sancţiuni aplicate acestuia. Relaţiile comerciale între Iran şi Turcia continuă cu efervescenţă la graniţa dintre cele două şi în mod sigur vor afecta relaţii economice ale Ankarei cu firmele din UE şi SUA, în viitor. Referendumul a avut şi alte consecinţe după succesul lui. Astfel premierul Recep Tayyp Erdogan a avut o serie de întălniri cu intelectualitatea turcă inclusiv cu femeile din structurile de conducere administrativă şi cu mass media (70 de redactori şefi din presă şi directori din televiziune şi radio). Aceste întălniri au relevat câteva aspecte importante: evoluţia economică bună ceea ce a făcut ca obligaţiuniile emise Banca Naţională a Turciei să fie considerate mai bune decât cele italiene sau portugheze, necesitatea reducerii cheltuielilor guvernamentale, importanţa infrastructurii şi a construcţiei de locuinţe, necesitatea realizării de proiecte publice noi, necesitatea redactării unei noi constituţii, o nouă relaţie cu comunitatea kurdă, o nouă eră a jurnalismului turc şi chiar elucidarea unor evenimente tragice din istoria recentă a Turciei şi anume investigarea morţii premierului şi fost preşedinte Turgut Ozal (cauza morţii-infarct).Toate aceste conform spuselor lui Erdogan vor duce ca în 2023 Turcia să devină printre cele 10 puteri mondiale. De altfel aderarea şi democraţia sunt două teme favorite ale premierului Erdogan. Cartea aderării a devenit pentru turci o obsesie. Sentimentul de frustrare pentru eterna poziţie de candidat, abundenţa ştirilor din presa turcă despre ce se întâmplă la Bruxelles a creat o oboselă în rândul administraţiei şi o confuzie înrândul populaţiei referitor la aderare. Lipsa semnalelor încurajatoare s-a trasformat treptat din dragoste în antipatie şi resemnare. Poate că posibila vizită a preşedintelui francez la Ankara va readuce surâsul în tabăra proeuropeană sau poate Turcia va înţelege că rolul ei este la fel de imporatnt pentru comunitatea internaţională şi numai dacă este un membru activ al NATO.